Atenție la AGRESIVITATEA care poate apărea ca rezultat al carantinei/izolării la domiciliu („Boala polară”)

În ultimele decenii, au fost întreprinse un număr considerabil de cercetări asupra agresivității umane, cercetări care și-au fixat ca obiective identificarea cauzelor și condițiilor favorabile pentru apariția conduitelor agresive, găsirea unor metode de mediere și înțelegerea profundă a felului în care un asemenea comportament se modelează.

În ceea ce privește încercările de definire, analiză și interpretare a agresivității de către specialiști, putem spune că nu există un consens general. Ce se poate observa, însă, este că subiectul agresivității reprezintă un mare interes pentru cercetători, asistenți sociali și psihologi, întrucât dezbaterile în acest caz sunt mai numeroase decât în cazul altor fenomene psihosociale. La fel și părerile specialiștilor.

Într-o accepțiune mai simplă, agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament efectuate cu intenția de a face rău, de a cauza prejudiciu unei alte persoane. Prejudiciul, vătămarea – psihologică sau fizică – poate să îmbrace diferite forme: furtul, asasinatul, umilirea, privarea de o recompensă anticipată etc. Deci, actul agresiv poate viza unele obiecte (casă, mașină etc.), ființa umană (individul uman izolat, microgrupurile, colectivitatea în ansamblul ei) sau ambele.

Potrivit psihiatrului român Pirozinski (1991), agresivitatea exprimă o dispoziție bio-psihologică și reacțională la situații de mediu, o reacție de apărare, o tendință impulsivă mai puțin controlată de procesele psihice de adaptare la mediu. Aceasta nu este sinonimă cu violența. Agresivitatea reprezintă tendința spre comportamente distructive, care urmăresc sau sunt orientate către obiecte, persoane sau spre sine. Astfel, principala intenție este aceea de a produce o vătămare de ordin material, fizic și/sau moral-psihologic. Ea poate fi definită și ca „tendința de a-l ataca pe celălalt sau orice obiect susceptibil de a sta în calea satisfacerii imediate a unei nevoi”, sau ca personalitate a „unui individ care are obiceiul de a se comporta agresiv”. Agresivitatea este catalogată ca fiind o trăsătură a personalității. Într-o dezvoltare sănătoasă, aceasta poate fi canalizată, dacă nu scapă controlului rațional.

Câțiva dintre factorii psihologici care predispun la un potențial ridicat de manifestare agresivă sunt: abuzurile suferite în copilărie, anumite antecedente agresive față de ceilalți sau propria persoană, unele trăsături de personalitate (impulsivitatea, labilitatea emoțională, iritabilitatea caracterială, toleranța scăzută la frustrare etc.).

Teoriile învățării sociale descriu achiziția comportamentului agresiv prin aceleași principii folosite pentru a analiza achiziția oricărui alt aspect al comportamentului. Astfel, comportamentul agresiv ar fi învățat ca oricare alt comportament, avându-și originile în copilărie, în procesul de interacțiune cu cei din jur, ce constituie exemplu de relaționare pentru copil. Se presupune că agresivitatea ar crește, astfel, odată cu vârsta, prin observarea comportamentului adulților sau al altor copii mai mari. Dar oare chiar așa să fie?

Transmiterea intergenerațională a violenței și a agresivității este una din cele mai răspândite modele de explicație a violenței, conform căreia expunerea la violență în familia de origine va duce la comportament violent împotriva partenerei.

Din punct de vedere biologic, agresivitatea este determinată de particularitățile funcționale ale unor formațiuni nervoase, ale sistemului nervos și ale sistemului endocrin. Geneticienii au indicat și faptul că extra-cromozomul Y este mai frecvent întâlnit la criminalii aflați în detenție și la bolnavii psihic periculoși.

Neurobiologii au indicat trei niveluri posibile ale agresivității :
• nivelul unui comportament reflex, în mare parte preprogramat genetic,
• un nivel la care stimulului îi este asociat o conotație afectivă, în funcție de trăirea individuală și
• un nivel de elaborare cognitivă în care sunt luate în calcul experiențele personale și contextul sociocultural.

Etologii au adăugat faptul că instinctul agresivității, chiar intra-specie, îndeplinește roluri pozitive:
• împiedică epuizarea hranei,
• menține ordinea ierarhică și prin selecție naturală,
• asigură conservarea caracteristicilor vitale ale speciei.

Cercetările psihologice și sociologice insistă asupra caracterului dobândit sau învățat al agresivității. Totuși, chiar Freud susținea că „agresivitatea este înnăscută”, iar cea mai completă abordare psihologică a agresivității aparține psihanalizei, care a subliniat importanța agresivității și legătura ei cu sexualitatea.

Oamenii se nasc cu predispoziția sau impulsul de a fi violenți si de a agresa. Cum nu se poate înlătura, prin educare pot fi găsite modalități nedistructive de canalizare a energiei negative. De aceeași părere este, în principiu, și etologul Konrad Lorenz , specialist în zoologie, psihologie animală și laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină în 1973, considerat fondatorul etologiei moderne.

Totuși se face o delimitare între cei doi teoreticieni asupra acestui lucru: la Freud agresivitatea apare ca fiind predominant distructivă, pe când la Konrad Lorenz agresivitatea are o valoare adaptativă și este chiar esențială pentru supraviețuire.

Konrad Lorenz, cu numele căruia se asociază în prezent teoria privind natura biologică a agresivității, afirmă că agresivitatea la om reprezintă un impuls spontan moștenit – așa-numitul „drive” – un element instinctual asemănător cu setea, foamea și dorința sexuală. Individul acumulează treptat o anumită cantitate de tensiune agresivă care, dacă nu este periodic eliberată, sporește și se intensifică. Astfel, conform teoriilor lui Lorenz, manifestarea agresivității este inevitabilă, fiindcă este un instinct veritabil, primar, a cărui funcție este supraviețuirea individului, a grupului și, finalmente, a speciei.

O confirmare a studiilor lui Konrad Lorenz, despre acumularea unei predispoziții spre manifestare agresivă, care periodic trebuie eliberată sub forma unor acțiuni concrete, a venit și din partea fiziologilor, care au demonstrat existența la om a unor accese spontane de furie determinate de sistemul nervos.

În sistemul limbic al creierului au fost descoperite grupuri de neuroni responsabili de emoții ale furiei, fricii ș.a., care (ca și alți neuroni) necesită o enervare periodică. În cazul unei privări îndelungate de stimuli nervoși, pragul de excitabilitate a neuronilor scade, ceea ce în plan comportamental se exprimă printr-o mai mare impulsivitate generală și provocare inconștientă a situațiilor stresogene.

Lorenz dezvăluie limpede caracterul comun al comportamentului agresiv pentru animale și pentru om, apelând la o suită de exemple originale și elocvente, prin care demonstrează, metodic și imbatabil, modul în care comportamentul agresiv s-a format la diferite specii, variind doar particularitățile manifestării acestuia.

Concluzia etologului este că omul nu a reușit să se elibereze din strânsoarea acestui instinct, care, vicios în amploarea sa, ca o moștenire nefastă, sălășluiește până în prezent în ființa noastră.

 

Imagine @depositphotos

!!!

Pentru a exemplifica modul în care un impuls spre agresivitate se acumulează la nivel de indivizi umani, Lorenz descrie starea așa-numitei „boli polare”, sau „nebunia expedițiilor”, cu consecințe uneori tragice, care îi afectează pe exploratori și pe oamenii nevoiți să stea mult timp împreună, fără a avea contact cu lumea înconjurătoare, fără a avea contact cu cineva străin, comunicând doar între ei.

În asemenea condiții, agresivitatea se acumulează treptat și, fiindcă nu există stimuli reali care să-i cauzeze declanșarea, se produce o scădere substanțială a pragului de reacție agresivă; altfel zis, indivizii încep să reacționeze deosebit de bolnăvicios la cele mai mici inadvertențe din partea celorlalți. E destul ca cineva să facă niște gesturi „nepotrivite”, cum ar fi o tuse, un strănut, ca individul afectat de „boala polară” să reacționeze atât de agresiv, de parcă ar fi fost lovit.

Cei care au trecut prin asemenea trăiri (Lorenz însuși, în prizonierat la sovietici) știu că cea mai bună soluție – pentru a evita omorul, în acest caz – este ca individul să iasă afară (din cort, din baracă) și să strice vreun obiect nu foarte scump, dar cu afect, cu zgomot. Această acțiune are efectul de reducere parțială a stării generale de agresivitate și face parte din categoria „activităților reorientate” („redirected activity”) – spargem altceva decât capul celui care ne irită – un gest, de altfel, destul de frecvent întâlnit în lumea animalelor (scurmarea pământului), dar și la oameni (spargerea farfuriilor), ca un fel de paratrăsnet pentru agresivitate, ce permite evitarea consecințelor nocive ale acestui comportament instinctual.

Lorenz concluzionează că imuabilitatea comportamentului agresiv e datorată unei selecții naturale care a favorizat supraviețuirea acelor indivizi care erau mai combativi, deci mai pregătiți să se apere, să obțină acces la resurse, la femele și să-și protejeze familia și urmașii. În cazul unor populații umane, această selecție s-a produs și datorită factorilor psihosociologici, care au suplimentat factorii naturali tipici.

Drept confirmare a acestei din urmă teze, Lorenz face trimitere la studiile lui Sydney Margolin, specialist american în psihosociologie și psihosomatică. Margolin a cercetat interacțiunea factorilor biologici și socio-culturali în geneza comportamentului agresiv la amerindienii din tribul Ute. Savantul a constatat că acești amerindieni suferă din cauza unui surplus de impulsuri agresive (o hipertrofie a instinctului agresivității), care nu au unde să fie eliberate în cadrul unui trai reglat normativ în rezervațiile de indieni.

În opinia lui Margolin, vreme de câteva secole doar, cât amerindienii au dus un mod de viață sălbatic foarte activ, ce abunda în numeroase războaie și jafuri, selecția foarte dură pe criteriul combativității a favorizat apariția unei agresivități ereditare tot mai mari din generație în generație.

În condițiile actuale, fiind lipsiți de contexte declanșatoare ale instinctului agresivității, amerindienii Ute suferă de nevroze, cu o intensitate și o frecvență mult mai accentuate decât la alte grupuri de oameni. Margolin a descoperit că originea acestei maladii rezidă în inhibarea permanentă a agresivității; în termeni psihanalitici, cauza este instinctul refulat.

Curios este că, în ciuda acestor impulsuri spre agresiune, în cadrul tribului, practic, nu se produc omucideri, datorită unor tabuuri foarte stricte, impregnate adânc în conștiința celor din comunitatea Ute. Între ei sunt foarte pașnici și altruiști. În schimb, este foarte înalt gradul de infracționalitate îndreptat spre membrii altor grupuri/triburi.

De asemenea, a mai fost înregistrată o predispoziție deosebit de înaltă spre accidentări. În ceea ce-i privește pe amerindienii Ute, rata accidentelor cu automobilul depășește în mod considerabil rata respectivă la oricare alte categorii de automobiliști. Or, este demonstrat că „predispoziția spre accidente” este o consecință a agresivității refulate, care ricoșează spre suicid.

Apropos, părintele psihanalizei, Sigmund Freud, a ajuns mai devreme la convingeri asemănătoare cu cele ale lui Lorenz privind originea ereditară a comportamentului violent și „modelul hidraulic” de acumulare a agresivității interne, care caută ulterior căi de declanșare. După ce, inițial, Freud a criticat teoria instinctului agresivității propusă de colegul său Alfred Adler, el a ajuns în cele din urmă să-i dea dreptate acestuia.

Freud, așadar, a postulat că o energie distructivă se acumulează încontinuu în interiorul omului și, dacă nu va fi eliberată în exterior, producând o stare de satisfacție, această energie va afecta sistemul nervos generând diverse forme de nevroze. Potrivit lui Freud, la baza izbucnirii războaielor stau vechile instincte de agresiune și distrugere ale oamenilor, iar criteriile și formele de manifestare a conflictelor sângeroase – rasiale, confesionale, naționale, economice, ideologice – nu sunt altceva decât o modalitate de a camufla și a justifica motivul adevărat – exprimarea agresivității.

„Diferența dintre teoriile etologilor și cele ale freudiștilor constă în aceea că primii consideră agresivitatea drept un dat natural, un instinct al supraviețuirii care favorizează indivizii în lupta pentru existență, în timp ce freudiștii privesc agresivitatea drept o patologie a firii umane, un „instinct al morții” („death drive”), Thanatos, ce duce spre autodistrugere, în rivalitate cu „instinctul vieții”, Eros.

Bineînțeles că instinctele nu sunt conștientizate de către individ, ele își exercită influența la nivel subliminal. Oamenii, de regulă, își explică acțiunile ca fiind motivate emoțional sau rațional și chiar și mulți dintre aceia care cunosc despre existența instinctelor preferă să considere că majoritatea acțiunilor lor sunt perfect motivate rațional și nu izvorăsc din adâncurile vreunui program comportamental biologic.

Noi avem tendința de a ne idealiza comportamentele, nouă ne repugnă însăși ideea de a recunoaște că împărtășim o zestre biologică comună cu lumea animală și că avem adeseori aceleași imbolduri și năravuri pe care le identificăm la diverse specii de mamifere. Iată de ce însăși noțiunea de „instinct” a fost fie tabuizată, fie declinată, fie stigmatizată în termeni aproape teologici, fiind considerată o unealtă a „răului” în lume, care i-a fost inoculată omului de „forțele întunericului”.

În realitate însă, ne place sau nu, instinctele cu adevărat guvernează sau, cel puțin, motivează o gamă extrem de largă a comportamentelor noastre, iar unele dintre aceste comportamente pot fi, de fapt, explicate doar dacă le înțelegem ca emanații ale instinctelor.” – Phd. Dorian Furtună

Prin urmare este esențial să înțelegem, în această perioadă, de unde ne vin anumite trăiri, atitudini sau reacții agresive, pentru a găsi modalității ecologice de manifestare/exprimare a agresivității, în așa fel încât nici cei din jurul nostru, dar nici noi înșine, să nu avem de suferit.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.