Tratamentul Tăcerii reprezintă o formă pasiv-agresivă de abuz emoțional. Această tehnică se folosește, de obicei, de către abuzatori pentru a-și pedepsi și răni victima și are ca scop excluderea persoanei din contextul relațional și minimizarea importanței existenței acesteia. Traducerea emoțională a acestui comportament ar fi „tu nu mai exiști pentru mine” și acest lucru devine devastator pentru victima, întrucât duce la anularea sa ca persoană, ca ființă.

Tratamentul Tăcerii are efecte negative asupra creierului, la modul cel mai serios. Efectele fiziologice au fost demonstrate științific, în urma unor cercetări cu privire la respingerea socială, marginalizare și ostracism. Psihologul cercetător Kipling Williams, care a studiat ostracizarea timp de douăzeci de ani, explică: „Tratamentul tăcerii, chiar dacă este de scurtă durată, activează cortexul cingulat anterior – parte a creierului care detectează durerea fizică. Durerea resimțită este aceeași, indiferent dacă excluderea este determinată de către străini, persoane apropiate sau dușmani[1].”

Astfel, a te simți ignorat poate avea efecte fiziologice similare cu cele produse de durere. Adică un om se poate simți rănit literalmente. Rănile emoționale produse sunt cele de abandon și respingere, iar acestea au un impact extraordinar asupra evoluției emoționale a unei persoane.

Un asemenea tratament aplicat ca pedeapsă unui copil, de pildă, este cu adevărat devastator din punct de vedere emoțional. Chiar dacă, aparent, a nu vorbi cu copilul pare o pedeapsă inofensivă, minoră, efectele psihice și emoționale pe termen lung arată altceva.

Mesajul „nu vorbesc cu tine” reprezintă mult mai mult decât o simplă întrerupere a comunicării. El devine, de fapt, „tu nu mai exiști pentru mine” și este trăit dramatic, traumatizant, ca o anulare de sine care îl poate arunca pe copil într-o stare de disperare.

Confirmarea propriei existențe prin intermediul privirii cuiva, în special a cuiva apropiat, este indispensabilă pentru definirea noastră ca ființe. Fără a primi această vizibilitate, fără a se simți văzut, niciun copil nu poate crește și nu se poate forma armonios. De aceea, pierderea atenției vizuale și, implicit, afective trimite copilul într-o agonie greu de suportat.

Pedeapsa prin tăcere și indiferență are, astfel, efecte foarte violente asupra copilului, chiar dacă este folosită cu ideea că ar fi o modalitate mai blândă de corecție decât bătaia.

Părinții care aleg această formă de pedeapsă consideră că astfel își ascund furia, diminuând efectele reacției agresive, dar în același timp transmițând cu fermitate mesajul de dezaprobare față de comportamentul copilului. Însă nu realizează că lipsa de comunicare reală, concretă, directă și ruperea efectivă a contactului cu copilul nu pot fi, în niciun caz, eficiente sau instructive pentru conduita sa. Lipsa exprimării lasă loc unei întregi palete de neclarității, neînțelesuri, ambiguități, care nu pot fi descifrate de către copil, creându-i astfel, pe lângă sentimentul de vinovăție, și multă anxietate. În plus copilul poate ajunge să experimenteze frustrare, umilință, frică, agresivitate, toate determinând o durere emoțională inexprimabilă, dar marcantă.

Principala lecție cu care rămâne copilul în urma acestui tip de pedeapsă este că relația cu părintele său este instabilă, nesigură. Astfel există mereu pericolul ca părintele să se retragă oricând din legătura cu el, că poate fi părăsit emoțional din motive neclare, neînțelese, imprevizibile, că nu se poate simți în siguranță și acceptat necondiționat.

Dacă este folosit în mod repetat, acest tip de tratament duce, în timp, la tulburări legate de încrederea în sine, imaginea de sine, tulburări de anxietate sau tulburări de comportament ce provin din diferitele încercări de a face față abuzului.

În cuplu, tratamentul tăcerii poate apărea frecvent și inconștient, ca formă de manipulare și pedeapsă, dar și ca mecanism de coping în fața anumitor situații.

Dr. Gottman vorbește despre „cei patru călăreți ai Apocalipsei” comunicării în relații[2]. Pe lângă critică, dispreț și reacția defensivă, cel de-al patrulea aspect vorbește despre ignorare/blocaj (en.:„stonewalling”).

O descriere foarte bună a acestui fenomen de „stonewalling” am găsit la Dr. Jeffrey J.Pipe, care spune așa:

„În relații, acesta este echivalentul emoțional pentru tăierea oxigenului cuiva. Detașarea emoțională inerentă stingerii este o formă de abandonare, iar efectul pe care îl are asupra unui soț este dramatic. Sentimentele inițiale ale terorii – care sunt, de obicei, sub limita nivelului de conștientizare – sunt de obicei urmate de sentimente secundare de furie și, apoi, de eforturi agresive pentru a obține o reacție emoțională – orice reacție emoțională – chiar una negativă. Iar când aceste eforturi eșuează, răspunsul intern pentru soțul / soția dumneavoastră este previzibil. Nu-i pasă. Nu mă iubește. A plecat.”

Practic, acest blocaj constă în oprirea comunicării cu cealaltă persoană, ignorare sau retragere emoțională și ridicarea unui „zid” între cel care se retrage și cel ignorat.

Indiferent că vorbim despre tratamentul tăcerii ca mecanism de apărare ori de combatere a conflictului sau ca formă de pedepsire ori manipulare, efectele se simt puternic asupra partenerului ignorat. Folosit ca tactică abuzivă constantă asupra partenerului de către un partener toxic, narcisist, psihopat sau sociopat, această tehnică are implicații majore devastatoare asupra psihicului victimei.

Chiar dacă în toate cazurile efectele sunt prejudiciante, este totuși important să identificăm diferența între blocajul ca mecanism de apărare și tratamentul tăcerii ca formă de abuz intenționat.

În cazul utilizării acestei tehnici ca mecanism de apărare, odată identificat tiparul comportamental, se pot folosi anumite afirmații drept coduri, astfel încât cel ignorat să înțeleagă că persoana din fața sa trece printr-un proces interior și nu poate comunica. De exemplu, cel care preferă să tacă să îl anunțe pe celălalt de intenția sa – „momentan nu pot/nu vreau să vorbesc despre asta”- și să îl asigure că vor relua discuția când acesta va fi pregătit.

Dacă tratamentul tăcerii este folosit ca pedeapsă, cel care simte nevoia sau dorința să pedepsească, trebuie să identifice scopul din spatele acestui comportament și să înțeleagă că nu poate obține cu adevărat un rezultat eficient sau benefic în acest mod. De obicei pedepsim un comportament sau o atitudine pe care nu o mai dorim în viața noastră sau de la cei apropiați. Or tratamentul tăcerii presupune lipsă de comunicare, iar cel pedepsit nu înțelege cu ce anume a greșit de fapt. Fără a clarifica verbal anumite aspecte sau limite, un comportament sau o atitudine nedorită se poate perpetua.

În cazul în care tratamentul tăcerii este aplicat abuziv, de către un partener toxic, cel ignorat devine astfel victimă și este important să identifice ce se întâmplă, astfel încât să înțeleagă că, de fapt, nu este vina lui și să nu mai răspundă acestei forme de manipulare. Într-un asemenea caz, tăcerea este dură, rece și mult mai dureroasă decât în cazul unui blocaj inconștient. De aici și expresia „umărului rece” pentru a exprima existența acestui tip de tratament.

Rădăcinile acestui comportament de pedepsire prin tăcere provin din Grecia Antică, unde era folosită ostracizarea, adică excluderea, exilarea sau îndepărtarea unei persoane din viața publică sau din societate, ca urmare a săvârșirii unor comportamente antisociale sau, pur și simplu, pentru că persoana reprezenta un pericol pentru stat și o amenințare pentru democrație. În multe culturi din acea vreme, a fi ostracizat reprezenta moarte sigură, întrucât un om nu putea trăi fără protecția societății. Astăzi vedem clar că oamenii sunt ființe sociale, prin urmare sunt construiți să socializeze, să aibă contact cu alți oameni, să creeze conexiuni emoționale, să împărtășească diverse cu alții. Orice experiment social ajunge cam la aceleași concluzii: unui om îi este extrem de dificil să existe complet în afara interacțiunilor sociale.

Din nefericire, în zilele noastre, tratamentul tăcerii se folosește de către o persoană cel mai adesea ca tehnică de a manipula și controla o altă persoană.

Astfel, tratamentul tăcerii devine abuz atunci când:

• reprezintă un comportament pasiv-agresiv menit să rănească o altă persoană;
• exprimă nepăsare, lipsă de respect și devalorizare;
• în funcție de structura emoțională a persoanei, o poate răni enorm pe aceasta, având chiar și efecte fiziologice negative;
• contribuie la depresie, anxietate, scăderea sau pierderea încrederii în sine.

Atenție la felul în care vă folosiți de această tehnică. S-ar putea să cauzeze mai mult rău asupra persoanei împotriva căreia este folosită. Aplicarea tratamentului tăcerii nu aduce niciun beneficiu părintelui/partenerului/persoanei care îl folosește și nici nu contribuie în vreun fel benefic ori eficient la repararea relației.

Întotdeauna este de preferat opțiunea comunicării, indiferent de tipul relației, indiferent de subiect și indiferent de rana care a fost atinsă de unul sau de celălalt.

 

 

[1] Ren, Dongning & Wesselmann, Eric & Williams, Kipling. (2017). Hurt People Hurt People: Ostracism and Aggression. Current Opinion in Psychology. 19. 10.1016/j.copsyc.2017.03.026.

[2] https://www.gottman.com/blog/the-four-horsemen-recognizing-criticism-contempt-defensiveness-and-stonewalling/