Violența domestică, agresor și victimă

Astăzi este Ziua Internațională pentru eliminarea violenței împotriva femeilor. Să vedem cu ce avem de-a face.

Cuvântul violenţă își are originea în latinescul violare, care, tradus, are sensul de  „a acționa prin forță”.

Numită ca violență în familie, violență în cuplu, violență domestică, abuzul asupra partenerului/ partenerei, violență intimă, definirea acesteia diferă, în funcție de abordarea psihologică, sociologică ori feministă care o supun decantării.[1]

Fiecare dintre aceste abordări definesc conceptul luând în considerare anumite criterii. Majoritatea fac apel la incluziunea în sfera noțiunii a cauzelor, factorilor, tipurilor și mediului de producere.

O teorie care încearcă să explica violența în familie/cuplu este cea a controlului social.

Pentru a explica anumite fenomene ale violenței intrafamiliale, Gelles şi Cornell[2] au folosit drept cadru teoria schimbului, a deciziei. O propoziție care sintetizează elementele viziunii teoretice ale acestui autor ar fi: “Oamenii lovesc sau abuzează de parteneri sau membrii lor de familie pentru că pot”.

Asumpția de bază a acestei teorii este că interacțiunile umane sunt ghidate de căutarea recompensei și evitarea pedepsei și a costurilor. Unii dintre cei care studiază violența în familie consideră violența ca fiind ultima posibilitate de rezolvare a problemelor în familie, deși, din nefericire, în multe situații aceasta este prima alegere. Gelles și Straus[3] consideră că oamenii sunt violenți cu persoanele din familie atunci când costurile acestui comportament sunt mai mici decât beneficiile. Comportamentul violent are câteva costuri. În primul rând există posibilitatea ca persoana lovită să riposteze și să lovească și ea. În al doilea rând, cel care lovește poate să fie arestat, închis pentru acest comportament. Comportamentul violent poate să ducă la pierderea statutului. Și în final, prea multă violență poate să ducă la terminarea relației sau destrămarea familiei.

Controlul social formal sau informal este un mijloc de a ridica costurile comportamentului violent. Intervenția poliției, procesul penal, închisoarea, pierderea venitului sunt forme ale controlului social formal, care pot să crească costurile și să micșoreze beneficiile comportamentului violent. Controlul social informal include pierderea statutului, stigma de a fi considerat un abuzator și marginalizare socială.

Pornind din aceste preconsiderente[4], există caracteristici specifice structurale ale familiilor, care îi predispun la violență și există anumite trăsături familiale sau individuale care predispun anumite familii la mai multă violență.

Gelles şi Cornell consideră că[5]:

  1. Indivizii își lovesc membrii de familie atunci când ei anticipează că beneficiile sunt mai mari decât costurile comportamentului lor violent.
  2. Lipsa controlului social adecvat (ex. intervenția poliției) scade costul violenței.
  3. Anumite structuri sociale și familiale reduc controlul social în relațiile familiale, astfel reduc costurile și cresc beneficiile violenței.

Inegalitatea în familie și între bărbați și femei, în general, reduce controlul social și costurile violenței. Cel mai adesea, femeile și copii sunt victimele violenței, deoarece în cele mai multe cazuri, nu au unde să fugă, nu au suficientă putere să riposteze și nu dispun de resurse financiare în așa fel încât să poată aplica sancțiuni economice și sociale.

Natura privată a relațiilor familiale reduce controlul din partea celorlalți. Vecinii nu doresc să se amestece, iar organele statului, poliția și procuratura sunt de multe ori reticente în a se implica. Măsurile de intervenție ar implica separarea familiei pentru a apăra unul dintre membrii săi, ceea ce este o responsabilitate foarte mare pentru instanță și se recurge la această măsură doar în cazurile foarte grave.

Un alt cost al comportamentului violent ar fi pierderea statutului și etichetarea persoanei ca infractor. Dar există subculturi în care violența fizică și sexuală este considerată dovadă că cineva este un „bărbat adevărat”. Deci, în loc să piardă din statut, prin comportament violent câștigă statut. În situațiile în care, din cauza comportamentului violent cineva poate să-și piardă statutul, acesta va invoca diverse motive pentru comportamentul său (raționalizare: de ex. pierderea controlului, alcool etc.).

Cercetări desfășurate asupra legăturilor dintre excitația sexuală, consumul de alcool și agresiune, de pildă, arată că dacă aceste două forme de activare au o anumită intensitate, influența lor asupra agresiunii este, în definitiv, determinată de viziunea socială pe care o avem: dacă indivizii consideră, în anumite condiții, că alcoolul determină comportamente agresive, ei pot să plaseze responsabilitatea agresiunii asupra consumului de alcool. Pe de altă parte, alcoolicii prezintă anumite tulburări de comportament, apărute în urma modificărilor structurale prin care trece creierul unui alcoolic. Cele mai întâlnite tulburări psihice ale alcoolicilor sunt iritabilitatea și impulsivitatea, iar acestea stau la baza caracterului și echilibrului personalității. O persoană incapabilă să își gestioneze aceste trăiri se califică în clusterul B al tulburărilor de personalitate, în cadrul tulburărilor de tip antisocial. Iar o persoană cu acest tip de tulburare va utiliza cu mai multă ușurință violența, decât o persoană care nu este alcoolică.

De cele mai multe ori, agresorul motivează violența ca fiind finalul unui proces fără alternative, de vreme ce oricine în locul lui ar fi procedat la fel[6]. Infractorul ține să își justifice în proprii săi ochi acțiunea antisocială săvârșită, protejându-se, în acest mod, de disconfortul emoțional cauzat de remușcări. El dispune de un întreg arsenal de tehnici pentru a-și masca comportamentul și consecințele reprobabile ale acestuia.

În ce privește modul în care oamenii își justifică acțiunile violente, A. Bandura propune un model care include patru componente[7]:

a) găsirea unor scuze pentru comportamentul agresiv: invocarea de principii  morale, comparația cu situații mai grave, apelul la „etichete eufemistice”;

b) minimalizarea consecințelor;

c) negarea responsabilității;

d) blamarea sau dezumanizarea victimei.

Din moment ce găsirea unor scuze pentru agresiune reduce, într-o oarecare măsură, sentimentele de culpabilitate și remușcare, oferind agresorului o distanță psihologică securizantă față de consecințele negative ale actelor sale, putem lua în calcul creșterea probabilității apariției unei agresiuni viitoare.

Distanțarea poate fi, de asemenea, acompaniată de negarea responsabilității pentru acțiunile agresive: ea poate fi împărțită în grup sau aruncată în întregime asupra victimei.

În cartea „Elemente introductive legislative românești privind agresorul familial”[8], apărută la editura Sigma în 2013, autoarea prezintă următorul aspect:

„În familie, fiecare își poate dezvălui adevărata față a personalității sale” și, astfel, familia devine „cel mai activ centru de agresivitate” (Păunescu, 1994). Dar, pentru a înțelege mai bine mecanismele personalității omului, trebuie să analizăm fiecare unghi al personalității sale. Personalitatea omului are multiple fațete (Bales, 1970), care ies în evidență în funcție de problema sau situația în care se află. Iar Mielu Zlate (1987) apreciază că personalitatea manifestării (P.M.) apare ca rezultantă a cinci fațete:

a) Personalitatea reală (P.R.) este alcătuită din suma funcțiilor și stărilor psihice pe care individul le are într-un moment al vieții sale;

b) Personalitatea ideală (P.I.) este ceea ce individul ar dori să fie, este un model ce vrea să și-l construiască de-a lungul vieții;

c) Personalitatea percepută (P.P.) cuprinde toate reprezentările, ideile și aprecierile în ceea ce-i privește pe ceilalți, care-l ghidează în conduita și relațiile lui cu aceștia;

d) Personalitatea proiectată (P. Pro.) însumează toate gândurile, sentimentele și aprecierile pe care un individ crede că le au cei din jur față de personalitatea sa.

Iolanda Mitrofan[9] susține că există două mari categorii de agresivitate cu importante consecințe medicale și sociale:

a) „Violența familială de durată (cronică) în registru moderat” – aceasta ține de familia tradițională, unde femeia trebuie să se supună deciziilor soțului și să suporte agresiunile acestuia, mergând pe sistemul „mai bea și el, dar nu am ce să-i zic, trebuie să suport”. Femeia a fost educată în acest sens de familia sa de origine, unde și mama ei făcea același lucru.

b) „Violența familială, explozivă, în registru acut” – aceasta are urmări în plan psihologic și neuropsihic. Aceste consecințe nu pot și nu trebuie ignorate, având impact sever asupra individului din punct de vedere social, fizic, economic (pierderea locului de muncă din cauza faptului că nu mai dă randament, nu se poate concentra etc.).

Iată un portret al victimei și al agresorului (Thomas, 2000):

a) Agresorul – a avut, în 75% din cazuri, o copilărie dominată de violență, este instabil, dă vina pe ceilalți pentru eșecurile și nereușitele sale, este supărat pe lume, este gelos, posesiv în relația cu partenera, vrea să domine în conversații, e ironic și critic, nu consideră partenera egalul său, este nemulțumit de locul de muncă, obișnuiește să consume alcool/droguri, este atras de arme.

b) Victima – trăsăturile personalității ei sunt definite de mecanismele de apărare împotriva agresorului; nu are încredere în sine, simte că înnebunește, anxietatea agravează bolile cronice, se poate refugia în consumul de alcool, poate avea tendințe de suicid.

Victima violenței din relația de cuplu

Stark și Flitcraft[10] definesc violența dintre membrii familiei ca fiind „o amenințare sau o provocare petrecută în prezent sau în trecut, privind rănirea fizică în cadrul relației dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoțit de intimidări sau abuzuri verbale, de distrugerea bunurilor care aparțin victimei, de izolarea de prieteni, familie sau alte potențiale surse de sprijin, amenințări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire și protecție”.

Din toate aceste definiții date până acum din surse diferite se poate trage următoarea concluzie: violența nu-l va afecta numai pe cel care o practică, dar și pe cei din jur. Unui om violent îi lipsesc din structura interioară a ființei sale elemente precum iubirea, iertarea, liniștea sufletească, mulțumirea sau conceptul de fericire, pe care să o caute în fiecare zi.

Jean Jacque Rousseau[11] în „Emil sau despre educație” scria: „Toate popoarele civilizate au respectat femeile.” O familie ar trebui să fie un întreg armonios, iar când acestui întreg îi lipsește o mică parte, se dezechilibrează. În viața reală, o familie se confruntă cu multe probleme, lipsuri și multe altele.

Discut despre ipoteza în care victima este femeia, deoarece datele statistice arată că, în majoritatea cazurilor, victimele adulte ale violenței sunt femei. Un obstacol în calea întrunirii condițiilor necesare și suficiente pentru a combate acest tip de violență, care afectează în așa mare măsură femeile, este tocmai tendința de a trece cu vederea înrădăcinarea ei în inegalitățile și discriminarea pe bază de gen, legătura cu raportul de putere dintre femei și bărbați, contextul istoric, cultural și social.[12]

Din nefericire, de foarte multe ori se consideră faptul că victimele sunt cele care provoacă agresiunea[13]. Iar Sindromul Femeii Bătute[14] este un diagnostic recunoscut de medicii de specialitate, prin intermediul diverselor simptome pe care persoana în cauză le prezintă (Simister, 2010[15]; Starzomsky A. şi Dutton, 1997[16]; Pournaghash Tehrani, 2011[17]):

  • Lipsa somnului
  • Agitație severă
  • Atacuri de panică
  • Reacții somatice
  • Frecvente dureri cronice, aparent inexplicabile
  • Tendințe suicidare
  • Utilizarea frecventă a medicamentelor şi a băuturilor alcoolice
  • Semne fizice specifice
  • Simptome de natură psihică ce pot dovedi agresiunile la care a fost supusă victima
  • Dorința permanentă a victimei de a face pe plac agresorului, cu orice preț
  • Teama permanentă a victimei de a nu fi urmărită sau ucisă de către agresor etc.

Sunt foarte multe cauze pentru care victima refuză, renunță sau nu dorește să conștientizeze faptul că este agresată în relația de cuplu, printre acestea se pot enumera (Rujoiu, 2008; Walker, 1991, 1999, 2000):

  • Stima de sine scăzută
  • Lipsa unui loc de muncă și situație materială precară
  • Numărul mare de copii
  • Lipsa susținerii efective din partea familiei de proveniență
  • Dezaprobarea și presiunea societății, a culturii promovate față de familie
  • Lipsa unei locuințe
  • Insuficiența locurilor amenajate special de primire a victimelor violenței în familie, special destinate pentru acestea
  • Victima nu cunoaște legislația în vigoare și nu cunoaște căile prin care se poate apăra de agresor
  • Izolarea victimei de familie, prieteni și orice alte surse de comunicare, cum ar fi telefonul
  • Nepermiterea victimei de către agresor să dețină bunuri, să participe la administrarea veniturilor familiei
  • Ridiculizarea victimei de către agresor, înjosirea ei cu orice ocazie ivită
  • Dependența fizică, psihică, materială, socială a victimei față de agresor
  • Victima se teme pentru viața ei, a copiilor sau a familiei extinse în cazul în care ar încerca să părăsească relația
  • Victima și/sau agresorul pot suferi de diverse boli de natură fizică sau psihică
  • Victima se simte datoare, vinovată față de agresor
  • Victima și/sau agresorul pot avea un nivel educațional scăzut
  • Teama victimei de a-și asuma răspunderea autoapărării față de agresor
  • Dezechilibrul familial poate părea victimei ceva absolut normal din diverse motive cum ar fi: victima a fost martor sau actor în agresiunile ce au avut loc în copilăria acesteia.

Nu este obligatoriu ca victima să bifeze toate cauzele menționate mai sus, cum, de altfel, aceste cauze pot apărea sub diferite forme și manifestări.

Rolul de victimă poate surveni și în urma dezvoltării unei tulburări de personalitate, mai ales din categoria comportamentelor și trăsăturilor de personalitate specifice tulburării de tip borderline. Și anume:

– victimele dezvoltă preponderent relații generice, superficiale. Adesea manifestă o dinamică de tip “îndepărtare – apropiere” în relațiile lor intime; tendința spre îndepărtare apare atunci când abuzul reapare și dorința inițială este de a îl nega, în vreme ce apropierea este nevoia puternică de a crea și consolida o relație cu singurul furnizor de atenție, dar și pentru a spori șansele supraviețuirii în cazul unui atac mai agresiv;

– victima manifestă un sentiment cronic de vid, ca urmare directă a aderării la perspectiva abuzatorului;

– victima prezintă depresie și teamă de abandon – ea are răspunsuri de tip catastrofic în fața oricăror forme de pierdere, căci lipsită de iubirea abuzatorului, chiar și așa distorsionată și nesănătoasă cum este manifestată ea, victima se simte, de fapt, lipsită de identitate: „exist dacă tu mă iubești; dacă nu mă iubești, dispar”;

– victima prezintă comportamente impulsive, autoabuzive sau automutilante;

– ca urmare a expunerii prelungite la o stare de teroare, victima poate experimenta stări alterate de conștiință –depersonalizare, disociere;

– propriile percepții și raționamente par să se dizolve rapid, de vreme ce victima pare incapabilă de a menține o imagine proprie stabilă asupra unui eveniment sau persoane;

– percepțiile schimbătoare sunt, de fapt, rezultatul unei disonanțe cognitive, funcționând ca mecanism de coping, pentru a face ca realitatea să devină mai suportabilă; astfel, teroarea devine semn de iubire;

– victima exprimă mânia acumulată mai degrabă față de cei în preajma cărora se simte în siguranță, decât spre agresor;

– victima prezintă un comportament de tip “scindare” – abuzul o determină pe aceasta să nege latura agresivă a partenerului și să urmărească și să se atașeze de latura sa pozitivă; apare nevoia de a încadra agresorul într-o categorie extremă – fie e foarte rău (devalorizare), fie este foarte bun (idealizare);

– victima prezintă o dependență similară celei a unui copil, se agață cu disperare de abuzator datorită momentelor nenumărate de neajutorare pe care le–a trăit alături de acesta.

Walker[18] vorbește despre motivele pe care o femeie le aduce ca argument pentru complacerea într-o situație abuzivă, precum și despre sindromul Stockholm[19], amintit adesea în diferite publicații și studii de specialitate.

În percepția lui Walker, Sindromul Stockholm demonstrează cât de bine poate funcționa relația dintre agresor și victimă atunci când vine vorba de elemente precum:

  • Recunoștința victimei față de orice gest de tandrețe și bunătate al agresorului;
  • Menținerea relației episod violent – perioadă de tandrețe (ciclicitate a violenței în relația de cuplu);
  • Victima nu recunoaște faptul că este abuzată de către partener;
  • Victima ia apărarea partenerului în fața altor persoane, justificându-i comportamentul acestuia;
  • Intensitatea atașamentului victimei față de agresor şi invers face din relația acestora o legătură bine închegată.[20]

Recomand citirea următoarelor articole:

Abuzul de tip Gaslighting

Despre Sindromul Stockholm

Coștientizarea abuzului

Tăcerea ca formă de abuz

Violența domestică

Relația cu o persoană cu tulburare Borderline

Legătura dintre anxietate și abuz verbal

Numărul unic destinat victimelor violenței domestice: 0800500333


[1] Violenţa domestică: intervenţia coordonată a echipei multidisciplinare:  manual pentru specialişti, Gabriela Dima şi Iolanda Felicia  Beldianu, p.14, Timişoara, Editura de Vest, 2015, ISBN 978-973-36-0657-4

[2] Gelles, R.J., şi Cornell, C.P. (1997), Intimate violence in families. London, p.133, Sage Publications

[3] Gelles, R. J., Straus, M. A. (1979), Determinants of violence in the family: Toward a theoretical integration, In Burr, W. R., Hill, R. Nye, F.I. Reiss, I.L. (Eds.), Contemporary theories about the family 1, New York, Free Press, pp.549-581.

[4] Violenţa domestică: intervenţia coordonată a echipei multidisciplinare:  manual pentru specialişti, Gabriela Dima şi Iolanda Felicia  Beldianu, p.38, Timişoara, Editura de Vest, 2015, ISBN 978-973-36-0657-4

[5] Gelles, R.J., şi Cornell, C.P. (1997), Intimate violence in families. London, Sage Publications

[10] F. Gheorghe, Psihologie penitenciară, Bucureşti, Edit. Oscar Print, 1996

[6] A. Bandura, Psyghological Mechanisms of Aggression, in Aggression: Theoretical and Empirical Reviews, R. G. Geen şi E. I. Donnerstein (eds.), vol. 1 (Theoretical and Methodological Issues), New-York, 1983; A. Bandura, B. Underwood, M. E. Fromson, Desinhibition of Aggression Trough Diffusion of Responsibility and Dehumanization of Victims, „Journal of Research in Personality”, 9, 1975.

[7] BONEA, GEORGIANA-VIRGINIA „Elemente introductive legislative româneşti privind agresorul familial” – Bucureşti : Sigma, 2013

[8] Mitrofan, I., Mitrofan, N., Elemente de psihologie a cuplului, Ed. Sansa, Bucuresti, 1994.

[9] Stark, E., & Flitcraft, A. (1996). Women at risk: Domestic violence and women’s health. Thousand Oaks, CA, US: Sage Publications, Inc. http://dx.doi.org/10.4135/9781483345376

[10] Apud Alexandru N. Stănciulescu, Coloana Infinitului. De prin scrieri de demult, Editura Albatros, Bucureşti, 1982, p. 37.

[11] Appelt, B., Kaselitz, V., Logar, R. (2000), Training programme on violence against women. WAVE-Office, Vienna, Austrian Women’s Shelter Network

[12] Brienza, Rebecca S et al. “Evaluation of a women’s safe shelter experience to teach internal medicine residents about intimate partner violence. A randomized controlled trial.” Journal of general internal medicine vol. 20,6 (2005): 536-40. doi:10.1111/j.1525-1497.2005.0100.x

[13] Walker, L. (2000). The battered woman syndrome. New York: Springer.

[19] Simister, John. (2010). Domestic Violence and Female Genital Mutilation in Kenya: Effects of Ethnicity and Education. Journal of Family Violence. 25. 247-257. 10.1007/s10896-009-9288-6.

[14] Dutton, D. G., & Starzomski, A. J. (1997). Personality predictors of the Minnesota Power and Control Wheel. Journal of Interpersonal Violence, 12(1), 70-82.

[15] Pournaghash-Tehrani, S. (2011). The role of beliefs, attitudes and adverse childhood experiences in predicting men’s reactions towards their spouses’ violence. Journal of Family Violence, 26(2), 93-99.

[16] Walker, L. (2000). The battered woman syndrome. New York: Springer.

[17] Wallace, Pat. (2007). How can she still love him? Domestic violence and the Stockholm Syndrome. Community Practitioner. 80. 32-34.

[18] BONEA, GEORGIANA-VIRGINIA „Elemente introductive legislative româneşti privind agresorul familial” – Bucureşti : Sigma, 2013

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.