Iubire sau Stockholm?

Sindromul Stockholm reprezintă totalitatea simptomelor psihologice atipice manifestate de o victimă cu privire la agresorul său. Când spun simptome psihologice atipice mă refer la comportamente paradoxale de simpatie ale victimei răpite sau captive față de răpitor/abuzator, precum apropiere emoțională, dorință de satisfacere, laudă, mulțumire sau chiar recunoștință și adulație. Victima își apără agresorul sau, chiar mai mult, atacă pe oricine încearcă să o salveze sau să o ia din apropierea acestuia.

Denumirea sindromului vine de la un eveniment petrecut în Stockholm în 1973, unde doi infractori au intrat într-o bancă cu intenția de a o jefui, dar pentru că lucrurile s-au complicat și nu au mai putut pleca, au luat ostatice patru persoane pe care le-au încuiat în seiful băncii timp de 6 zile. În tot acest timp, cele 4 persoane au fost în permanență amenințate cu moartea, torturate psihic, ba, mai mult, agresorii le-au legat la un moment dat centuri cu explozibil amenințându-le că vor fi aruncate în aer dacă negocierile eșuează. După cele 6 zile, într-un moment de neatenție a infractorilor, polițiștii au reușit să intre în bancă, însă au asistat la un fenomen extrem de ciudat: victimele s-au opus eliberării și au început să își apere agresorii, manifestând un atașament emoțional paradoxal față de aceștia. Ulterior, acestea au refuzat să depună mărturie împotriva infractorilor, ba chiar au angajat pe banii lor avocații care să îi apere pe aceștia în procesul iminent. Punctul culminant al acestui fenomen, inexplicabil la momentul respectiv, a fost căsătoria uneia dintre victime cu unul dintre agresori, pe când acesta se afla în închisoare.

Criminologul și psihiatrul Nils Bejelot, care a asistat poliția în timpul jafului, a folosit pentru prima oară denumirea „sindrom Stockholm” în ceea ce privește comportamentul victimelor, când a fost invitat ulterior la o emisiune să vorbească despre acest eveniment. Acesta descria sindromul ca fiind unul de „spălare a creierului victimelor”. Ulterior, sindromul Stockholm a fost definit și cercetat de către psihiatrul Frank Ochberg, în scopul îmbunătățirii tehnicilor de negociere în cazul răpirilor. Luările de ostatici încep în general într-o manieră brutală, cu ostatici paralizați de frică, care nu mai reușesc să se gândească la altceva decât la moartea lor: „Sindromul începe cu experiența terorii în cazul ostaticilor. Apoi se continuă cu infantilizarea acestora: li se refuză dreptul de a vorbi, de a se mișca, de a merge la toaletă, de a mânca. Pe urmă, li se oferă acest dar al vieții și, în momentul în care îl primesc, ei simt (…) ceea ce simțim cu toții când suntem bebeluși și suntem aproape de mamele noastre”, a explicat Frank Ochberg[1].

La un an după eveniment, Daniel Lang, jurnalist la New Yorker, a încercat să înțeleagă și să refacă legăturile dintre atacatori și victime cu ajutorul unor interviuri cu toate persoanele implicate în evenimentul Stockholm[2]. Ostaticii au povestit cu recunoștință și drag despre cât de bine s-a purtat Olsson (unul dintre agresori) cu ei. Aceștia au început să creadă că, de fapt, sunt în viață datorită celor doi criminali. Sentimentul de mulțumire s-a născut atunci când una dintre persoanele luate ostatice, Elisabeth Oldgren, a fost lăsată să se plimbe prin bancă, cu o haină la gât pe post de zgardă, pentru a face față unui atac de claustrofobie. Aceasta i-a povestit jurnalistului, în timpul interviului, că a fost un gest foarte blând din partea criminalului să-i permită deplasarea. Sven Safstrom, o altă victimă, a mărturisit că a fost plin de recunoștință atunci când Olsson i-a spus că plănuiește să îl împuște, ca să atragă atenția poliției, dar că o să-l lase să bea ceva înainte și că se va asigura că împușcătura nu va fi mortală.

Un aspect observat de Lang în timpul interviurilor, despre care acesta spune că nu a fost luat în considerare de către psihiatrii care au dezbătut fenomenul, este că și agresorii, la rândul lor, se poate să se fi atașat de victime. Chiar Olson a declarat în interviul acordat că „atitudinea ostaticilor le-a salvat viața” și că nu a putut să îi ucidă. Fragment din interviul lui Olsson: „Pe cine era să ucid? Pe Elisabeth, care era neajutorată și plângea tot timpul? Pe Kristin, care avea mintea ascuțită și care a putut vorbi cu Palme (ministrul Suediei din acea vreme) în felul în care a vorbit? Sven, un om curajos și decent? Brigitta, care se gândea mereu la cei doi copii ai ei? Poliția ne-a ținut împreună, zi după zi, ca pe niște capre, în mizeria aia. Nu aveam altceva de făcut decât să ne cunoaștem”.

Câteva caracteristici ale sindromului Stockholm:

  • victima dezvoltă sentimente pozitive față de agresor;
  • victima refuză să colaboreze cu poliția sau alte autorități, manifestând suspiciuni sau sentimente negative față de acestea;
  • victima încetează să mai perceapă agresorul ca pe o amenințare, considerând fiecare gest din partea acestuia ca o formă de bunătate.

Există anumite condiții în care se dezvoltă sindromul Stockholm[3]. Experții în domeniu susțin că, pentru a câștiga simpatie și colaborare din partea victimelor, agresorul sau răpitorul trebui să întrunească anumite condiții. Acesta manifestă o atitudine pasiv-agresivă, alternând perioadele de agresivitate sau violență cu perioade de liniște. Apoi, după faza inițială de teroare, agresorul îi arată victimei grijă față de nevoile primare ale acesteia, permițându-i să folosească toaleta, oferindu-i hrană sau lăsând-o să doarmă. O condiție importantă pentru ca sindromul Stockholm să se cultive este că agresorul ține victima în captivitate mai multe zile și este în permanență în contact cu ea.

Sindromul Stockholm nu a fost întâlnit numai în situațiile extreme cu luare de ostatici, dar și în cazul  relațiilor interpersonale, de cuplu și familiale, în cazul copiilor abuzați ori victimelor incestului sau în cazul membrilor de culte.

În cazul relațiilor de cuplu vorbim despre acele situații în care victima, deși este abuzată fizic, emoțional, psihic ori sexual, nu reușește să se rupă de abuzator și chiar îl apără în fața oricăror persoane din exterior; sau are chiar ea însăși reacții agresive față de cei care încearcă să o salveze din situația abuzivă. Sunt cunoscute acele cazuri în care femeia se atașează într-un mod exagerat și toxic de partenerul abuziv, căruia îi găsește scuze și justificări pentru comportamentele sale, pe care îl susține și îl apără  și de care nu se poate despărți. Multe femei aflate în asemenea situații nici măcar nu realizează că se află într-o relație abuzivă sau că sunt expuse la abuz. Întrucât credința populară este că abuzul înseamnă numai viol sau bătaie, multe femei expuse la abuz psihic, mental, financiar sau spiritual, nu știu în ce situație se află, de fapt. Și chiar și dintre femeile abuzate fizic, datorită anumitor influențe sociale greșit acceptate, unele consideră că acest gen de abuz este, de fapt, un comportament firesc.

Sindromul Stockholm nu apare în toate cazurile de abuz, dar atunci când apare, pot fi manifestate următoarele situații[4]:

1. Abuzul fizic si psihic. Amenințarea poate fi formulată direct sau indirect. Partenerii delicvenți sau antisociali pot amenința direct viața victimelor sau pe cea a membrilor familiei victimei și viețile prietenilor acesteia. Putem spune ca agresorul își va profera amenințările într-un mod direct dacă victima nu îi satisface cererile. Agresorul oferă asigurări că numai cooperarea victimei îi ține pe cei dragi acesteia în viață. Agresorul poate amenința și în mod indirect, asigurându-se că victima nu îl va părăsi niciodată sau că aceasta nu va avea alt partener, amintindu-i că unii oameni din trecutul lui au plătit scump pentru că nu i-au îndeplinit cererile. Deseori amenințările pot suna în felul următor: cunosc oameni care ii pot face pe alții să dispară. Agresorii pot povesti cum s-au răzbunat pe cei care nu le-au dat ascultare în trecut. Aceste povești sunt spuse victimei pentru a-i reaminti că i se poate întâmpla la fel dacă aceasta îi părăsește sau nu îndeplinește anumite cereri. Agresorul își poate face victima martor la acte de violență, trimițându-i mesajul că aceasta ar putea fi următoarea pe listă.

2. „Micile dovezi de afecțiune”. În situații de criză, în care viața ne este pusă în pericol, căutăm speranța chiar și în mici semne care ne-ar putea arăta că situația se poate îmbunătăți. Când agresorul îi arată victimei mici gesturi de bunăvoință, chiar dacă acestea sunt mai mult pentru propriul său beneficiu, victima interpretează acest lucru ca fiind ceva pozitiv. Mici „atenții”, cum ar fi permiterea victimei de a merge la baie sau asigurarea hranei pentru aceasta, sunt suficiente pentru a cultiva Sindromul Stockholm. În relațiile romantice caracterizate de abuzuri, o felicitare sau un cadou (venit, de obicei, după o perioadă de abuzuri) sunt interpretate nu doar ca fiind pozitive, dar ca dovezi că agresorul nu este „atât de rău” și că poate, la un moment dat, își va domoli sau chiar schimba comportamentul agresiv.

Dacă, de exemplu, în situații în care, în mod obișnuit, agresorul și-ar fi umilit și agresat victima, acesta alege să nu o facă, victima interpretează acest semn ca fiind pozitiv. Similar cu dovezile de bunăvoință este și evidențierea părții „blânde” a agresorului de către acesta. În timpul relației, agresorul poate relata despre trecutul său, trecut în care acesta ar fi fost maltratat, abuzat, neglijat. Victima începe să creadă că agresorul s-ar putea îndrepta, deoarece și el este doar o victimă… Și iată cum astfel se naște simpatia pentru agresor. Se poate auzi adesea ca victimele Sindromului Stockholm își apără agresorii spunând: ” știu că mi-a fracturat maxilarul si coastele… dar are probleme. A avut o copilărie grea!”

Agresorii pot recunoaște că au nevoie de ajutor psihiatric, cu toate că acest lucru survine după ce au intimidat si abuzat victima. Admițând acest lucru, într-un fel își neagă responsabilitatea pentru abuz sau se folosesc de această poveste pentru a crea o motivație atenuantă. Cei cu tulburări de personalitate și delincvenții, au învățat, de-a lungul anilor ca pot minimiza gravitatea faptei sau chiar și-o pot nega, aducând ca argument trecutul lor plin de traume.

Poate fi adevărat că agresorul a fost abuzat în copilărie sau că a avut diferite experiențe traumatizante, însă arătându-i acestuia înțelegere și simpatie, nu se produce nicio schimbare în comportamentul său. Prin asta, de fapt, se prelungește perioada în care victima va fi abuzată, întrucât, dintr-un sentiment de compasiune sau chiar milă, victima se va simți oarecum îndatorată să stea lângă agresor, pentru a nu-i face și ea același rău pe care i l-au făcut alții înainte. Poveștile triste fac parte din arsenalul agresorului, acesta apelând la ele ori de câte ori are ocazia, față de toată lumea, nu doar față de victima sa. Le folosește pe post de scuze și își asigură circumstanțele atenuante în fața tuturor celor implicați.

3. Izolarea victimei. În relațiile abuzive, victima are constant impresia că merge pe „coji de ouă” temându-se să spună sau să facă ceva care să declanșeze un episod de violență. În vederea propriei supraviețuiri, victima începe să adopte viziunea agresorului, adică să vadă lumea din perspectiva acestuia. Începe să evite lucrurile care l-ar putea supăra pe agresor și încearcă să îl facă fericit sau evită aspecte ale propriei vieți despre care știe că ar putea crea probleme. Victimele sunt foarte preocupate de nevoile, dorințele, obiceiurile agresorului.

Dacă cei apropiați încearcă să intervină, abuzatorul va face tot posibilul să limiteze interacțiunea cu ei și să izoleze victima. Va spune că aceștia încearcă să îi despartă, că se bagă în relația lor și că sunt rău intenționați. Va reacționa cu furie, va reproșa, va șantaja emoțional, va face scandal. Pentru a evita asemenea reacții și alte conflicte, victima se va distanța de prieteni și familie.

Izolarea victimei este una dintre strategiile abuzatorului pentru a putea deține control total asupra ei. Victima oricum simte că nu are cum să iasă din acea relație, că nu există posibilitatea unei despărțiri. Pentru a-i îngreuna și mai mult situația, abuzatorul poate să-i restricționeze accesul la bani, la bunurile comune; dacă există copii va amenința că îi va lua copiii și nu îi va mai vedea niciodată; va amenința, de asemenea, că va avea grijă să îi distrugă viața, că va divulga secrete/intimități ori că se va sinucide dacă îl va părăsi.

4. Ideea de “lipsa de scăpare”. În cazurile de luare de ostatici această idee pare evidentă, însă și în relațiile romantice, ideea de “lipsa de scăpare”este foarte des întâlnită. Victimele sunt împiedicate să plece din diverse situații, cum sunt: stare financiară, bunuri deținute în comun cu agresorul, copii, șantaj emoțional etc.

În cazul sindromului Stockholm legătura de atașament se formează în urma abuzurilor, însă de cele mai multe ori un partener începe să se atașeze de un altul la începutul relației, atunci când totul pare a fi numai lapte și miere. Atunci când Făt-Frumos se transformă în Zmeul cel rău, există o fază de șoc și negare din partea victimei[5].

Pot apărea:

– sentimentele de vinovăție și rușine – victima crede că din vina ei a avut loc această transformare, că dacă își va da seama unde a greșit, se va putea îndrepta și, astfel, partenerul său se va schimba la loc;

– găsirea de scuze și justificări partenerului – persoana nu poate accepta că relația ei s-a transformat într-una toxică. Pentru că realitatea se află în contradicție cu viziunea sa asupra propriei relații, persoana caută strategii prin care să elimine acest disconfort cauzat de contradicția dintre ce gândește și ce experimentează;

– considerarea abuzurilor drept scăpări de moment puse pe seama stresului cu care partenerul se confruntă – în aceeași categorie de scuze intră și viața grea sau copilăria nefericită pe care abuzatorul spune că a avut-o. Astfel, victima începe să simtă milă față de el, să îi justifice comportamentele susținând că și el a fost o victimă la rândul său și că nu e vina lui că a ajuns așa sau că face ceea ce face;

– apare ulterior confuzia cauzată de succedarea momentelor de teroare cu cele de afecțiune demonstrativă, speranța că totul va reveni la cum era înainte, iar stima de sine, încrederea în sine și în propriile capacități cognitive și decizionale scad pe măsură ce frica și abuzurile cresc. În acest moment vulnerabilitatea victimei și stresul incredibil în care ajunge să trăiască o determină să privească gesturile „de bunătate” ale partenerului precum dovezi de iubire (în perioadele de acalmie), iar eliberarea resimțită în aceste momente întărește legătura afectivă bolnăvicioasă deja formată: „Ce bine că s-a potolit și nu îmi mai face rău. Parcă simt nevoia să îl/o recompensez”.

Astfel, ce a început ca fiind o relație normală s-a transformat într-una abuzivă, în care persoana abuzată încearcă să găsească fel și fel de strategii prin care să facă față situației în care se află. Atitudinile, gândurile și comportamentele sale sunt direcționate înspre a-și asigura supraviețuirea și a reduce riscurile emoționale și fizice la care este supusă.

Teorii explicative ale sindromului Stockholm

O posibilă explicație a manifestării acestui sindrom este abordată de perspectiva evoluționistă. Astfel, din punct de vedere evoluționist, există anumite explicații științifice ale acestui comportament. Răspunsuri similare oamenilor aflați în captivitate au fost observate și în lumea animală, în cazul reptilelor și al mamiferelor, în special primate. Abuzul și supunerea ulterioară, precum și calmarea victimei sau dorința acesteia de a-și satisface abuzatorul în vederea reconcilierii[6] sunt elemente observate și în comunitățile de cimpanzei. Asta duce la presupunerea că sindromul Stockholm își poate avea rădăcinile în teoria evoluționistă, răspunzând nevoilor de supraviețuire și perpetuare a speciei.[7]

Psihologia evoluționistă încearcă să explice capacitățile mentale ca fiind „adaptări” ce au o bază structurală neuronală modulară și sunt un rezultat al selecției naturale. Aceste module funcționale sunt universale și servesc capacității de adaptare, prin diferite răspunsuri sau comportamente (de supraviețuire și reproducere), pe care psihologii evoluționiști încearcă să le descopere și să le înțeleagă. Aceștia urmăresc mecanismele psihologice care presupun reglarea comportamentului și a răspunsurilor adaptative în raport cu inputurile informaționale[8].

Psihologia evoluționistă are la bază următoarele cinci aserțiuni[9] (Cosmides & Tooby, 1997)[10]:

  1. Creierul este un sistem fizic. El funcționează ca un computer și circuitele sale sunt programate să genereze comportamente adaptate mediului.
  2. Circuitele neuronale ale creierului au fost programate în decursul evoluției să rezolve problemele întâlnite în mod frecvent de strămoșii noștri.
  3. Conștiința este doar vârful icebergului; majoritatea operațiilor mentale sunt inaccesibile acesteia, ceea ce poate duce la pierderea din vedere a complexității circuitelor neuronale care le realizează.
  4. Diferitele circuite neuronale (module psihologice) sunt specializate pentru a rezolva probleme adaptative specifice. Nu poate exista un modul general care să servească adaptării la mediu, ci un set de module specifice, fiecare având rolul său adaptativ particular, întrucât evoluția are loc numai în condițiile presiunilor selective ale mediului (Nicholson, 1997)[11].
  5. Procesul evolutiv este un proces extrem de lent. Creierele noastre sunt încă programate să funcționeze maximal într-un mediu asemănător epocii de piatră.

Conceptul asupra căruia o să ne îndreptăm atenția în ceea ce privește sindromul Stockholm este mediul de adaptare evolutivă (MAE). În istorie au existat și există multe practici care au implicat răpirea femeilor sau copiilor[12] (vezi ienicerii turci care proveneau din copiii răpiți sau practica răpirii femeilor pentru a deveni soțiile răpitorilor). Femeile răpite care nu acceptau noul statut, care încercau să fugă sau nu cooperau erau omorâte, încarcerate sau pedepsite drastic. Pe de altă parte, femeile care se supuneau răpitorilor ajungeau să câștige favorurile acestora, să aibă o viață mai bună și să aibă copii. De-a lungul generațiilor aceasta ar putea să fi avut un efect de a selecta în populația respectivă acele gene care favorizau pasivitatea și solidarizarea cu răpitorii[13].

O altă teorie care încearcă să explice sindromul Stockholm este teoria disonanței cognitive. Aceasta spune că, în general, oamenii nu se simt confortabil în dezechilibru emoțional pentru perioade lungi de timp; iar atunci când au două sau mai multe convingeri contradictorii, aceștia vor căuta să reducă disconfortul psihologic cauzat de conflictul interior: fie prin diminuarea gândului disonant, fie prin găsirea unor argumente consonante care să cântărească mai mult decât gândurile disonante, fie prin încapsularea convingerilor disonante în propriul sistem de valori. Mai simplu explicat, oamenii nu sunt obișnuiți să fie nefericiți pentru mai mult timp. În cazurile de răpire pentru o perioadă îndelungată, decât să fie nefericiți pentru toată acea perioadă de timp, unii oameni ajung să îi iubească pe răpitori și să se identifice cu ei. Crearea atașamentului față de răpitor nu reprezintă doar un mecanism de apărare, dar și o strategie de supraviețuire pentru victimă[14].

Disonanța cognitivă, cu alte cuvinte, este reacția chimică a creierului care apare în perioadele prelungite de nefericire și care creează un univers alternativ ce contravine convingerilor sale inițiale.

Leon Festinger este cel care a introdus termenul de disonanță cognitivă[15]. El a studiat comportamentul membrilor unui cult (1956), care își puneau în slujba acestuia propriile case, venituri și joburi. Membrii cultului credeau și așteptau mesaje extraterestre ce urmau să prezică ziua în care lumea va fi distrusă printr-un potop. De asemenea, ei erau foarte siguri că vor fi salvați în acea zi de către OZN-uri. Ziua așteptată a venit și a trecut… și nimic din cele prezise nu s-a întâmplat. În mod uimitor, în loc să se simtă înșelați, după imensele investiții emoționale și personale pe care le-au făcut, membrii cultului au decis că însăși credința lor a salvat lumea de la distrugere, devenind astfel chiar mai credincioși[16].

Morala: cu cât un om investește mai mult – bani, muncă, locuință, timp, efort, energie, iubire – cu atât are nevoie să își justifice mai mult poziția. Dacă investește tot ce are în ceva anume, este nevoie de o credință oarbă și de o atitudine neobișnuită pentru a-și sprijini și justifica investiția[17].

Sindromul Stockholm nu apare în manualele de psihologie sau psihiatrie, nefiind momentan recunoscut ca o condiție clinică medicală sau psihologică. Nici măcar denumirea de „sindrom” nu este în totalitate acceptată, deoarece nu întrunește anumite condiții clinice[18]. Asta nu înseamnă că subiectul nu este dezbătut, studiat și cercetat în mediile academice. Este important să începem să îl recunoaștem și să îl identificăm acolo unde este cazul și să încetăm să confundăm acest efect al abuzului cu iubirea.

[2] https://www.justaplatform.com/the-stockholm-syndrome-40-years-on-from-hostage-incident/
[3] http://drjoecarver.makeswebsites.com/clients/49355/File/love_and_stockholm_syndrome.html
[4] https://www.la-psiholog.ro/info/despre-relatii-toxice-atasamentul-victimei-fata-de-agresor-sindromul-stockholm
[5] https://www.ursula-sandner.com/manifestarea-sindromului-stockholm-in-relatii/
[6] Cantor C, Price J (May 2007). “Traumatic entrapment, appeasement and complex post-traumatic stress disorder: evolutionary perspectives of hostage reactions, domestic abuse and the Stockholm syndrome”. The Australian and New Zealand Journal of Psychiatry. 41 (5): 377–84
[7] https://en.wikipedia.org/wiki/Stockholm_syndrome#Possible_evolutionary_explanations
[8] Cosmides, L. & Tooby, J. (2005). Neurocognitive adaptations designed for social exchange. In D. M. Buss (Ed.), The Handbook of Evolutionary Psychology (pp. 584-627). Hoboken, NJ: Wiley.
[9] Giosan C., Vintilă I., „PSIHOLOGIA EVOLUŢIONISTĂ – O NOUĂ PERSPECTIVĂ ÎN ŞTIINŢELE PSIHICULUI”, Rev. Psih., t. 54, nr. 1 – 2, p. Bucureşti, 2008
[10] Cosmides, L. & Tooby, J. (1997). Dissecting the computational architecture of social inference mechanisms. In: Characterizing human psychological adaptations (Ciba Foundation Symposium #208). Chichester: Wiley. (pp. 132-156).
[11] NICHOLSON, N., Evolutionary psychology: Toward a new view of human nature and organizational society, Human Relations, 50, 1997, p.1053-1078
[12] Bovsun M (11 July 2009). “Justice Story: The lady and her kidnappers”. NY Daily News. Retrieved 8 April 2018.
[13] https://ro.wikipedia.org/wiki/Sindromul_Stockholm
[14] https://www.livescience.com/7862-bonding-captor-jaycee-dugard-flee.html
[15] Festinger, Leon. “Cognitive Dissonance.” Scientific American, vol. 207, no. 4, 1962, pp. 93–106., http://www.jstor.org/stable/24936719.
[16] Carver CS, Scheier MF. Self-regulation of action and affect. In: Vohs KD, Baumeister RF, editors. Handbook of Self-regulation: Research, Theory, and Applications. 2. Guilford Press; 2011. pp. 3–21.
[17] Festinger, L., Riecken, H.W., Schachter, S. When Prophecy Fails (1956). Minneapolis: University of Minnesota Press. p. 000.
[18] Dunning, B. “How Real Is the Stockholm Syndrome?” Skeptoid Podcast. Skeptoid Media, 17 Nov 2015.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.