De ce rămân femeile în relații abuzive?

Acest subiect merită o mai mare atenție din partea noastră, întrucât situația este una extrem de des întâlnită.

După cum am explicat deja în articolele anterioare, femeile abuzate încep să manifeste anumite atitudini care le slăbesc voința și energia de a ieși din relații. Sindromul Stockholm, sindromul broaștei fierte și neputința învățată sunt numai câteva exemple.

Chiar dacă, din anumite puncte de vedere, este considerată a fi depășită, una dintre cele mai însemnate teorii cu privire la decizia victimelor de a părăsi sau a rămâne într-o relație abuzivă este teoria schimbului social. Această teorie susține că deciziile relaționale se bazează foarte mult pe raportul cost-beneficiu[1].

Astfel, mulți cercetători au conchis că[2], deși părăsirea unei relații abuzive ar reprezenta un beneficiu important[3], costurile asociate cu ieșirea din relație[4] ar reprezenta adevărate provocări pentru femeile abuzate[5]. Cercetările arată că sunt o serie de variabile demografice combinate, precum lipsa venitului, șansele scăzute de a-și găsi un loc de muncă bine-plătit, lipsa experienței de muncă, numărul de copii pe care îl au întreținere, lipsa asigurării medicale, care reprezintă niște costuri enorme asociate cu ieșirea dintr-o relație. În paralel, mai sunt variabilele psihologice, precum teama de schimbare, teama de singurătate, pierderea investiției emoționale, presiunea socială, lipsa încrederii în sine, care, la rândul lor contribuie la un dezechilibru interior pe care femeile abuzate nu îl pot gestiona[6].

Dincolo de modelul investițional propus de Rusbult și Martz, mai există niște factori psihologici și emoționali care influențează decizia femeilor de a pleca sau a rămâne în relațiile abuzive. Astfel, femeile care își consideră partenerul vinovat și responsabil de cauzele conflictului domestic și de violența existentă, sunt mai predispuse să părăsească relația abuzivă decât femeile care se consideră în măsură egală responsabile de iscarea conflictelor. Prin urmare, felul în care o femeie percepe sau interpretează cauza violenței domestice joacă un rol important în decizia pe care aceasta o va lua cu privire la relație. O să discutăm mai în detaliu cu privire la legătura traumatică puțin mai încolo.

Apoi avem iertarea[7], care face legătura dintre asumarea propriei responsabilități a persoanei pentru comportamentul negativ al partenerului său și propriile acțiuni mai puțin plăcute manifestate în cadrul căsniciei. De exemplu, cu cât un individ își învinuiește mai puțin partenerul, cu atât va manifesta un comportament mai iertător și lipsit de represalii. Astfel, victima va fi tentată nu doar să ierte, dar să se și întoarcă la partenerul abuziv. Anumite studii au observat că se combină iertarea cu reconcilierea, astfel că, de cele mai multe ori, victimele care iartă se întorc imediat la agresor[8].  

În cazul situațiilor cu acțiuni grave de violență, iertarea nu mai influențează decizia femeilor de a se întoarce la un partener abuziv, chiar dacă se consideră și ele vinovate de comportamentul negativ al partenerului.  Astfel raportarea se face mai mult cu privire la felul în care victima interpretează acțiunile agresorului, gradul lor de gravitate. Iar asta poate fi influențat de alți factori anteriori separării, ce țin mult de structura interioară a victimei, tipurile de abuz la care a fost expusă, aspectul sexual al relației etc.

Totuși, este important de observat că iertarea a jucat un rol mult mai important în decizia victimei de a rămâne/pleca decât factorii de natură socială și psihologică, precum investiția emoțională, teama de schimbare sau presiunea socială. Este foarte probabil că iertarea exprimată de femeile abuzate să reducă disonanța creată de convingerea imposibilității de a alege. Astfel, prin „iertare” se reduce disonanța cognitivă a victimei legată de întoarcerea în mediul abuziv. Asta ridică semne de întrebare asupra constructului de „iertare”: victimele într-adevăr iartă sau este doar un mecanism de conceptualizare sau raționalizare pentru a putea merge mai departe cu relația respectivă? Iar în acest caz, iertarea poate fi doar o dorință intrinsecă de a continua un tipar abuziv.

Un alt motiv pentru care victima rămâne în relații abuzive constă în dorința de a-și salva partenerul.

În asemenea cazuri, victima consideră că partenerul său are un anumit potențial, pe care încă nu și l-a atins. Prin prezența ei, speră ca partenerul să se vindece și se consideră direct responsabilă de vindecarea acestuia.

Victima se autoiluzionează în speranța salvării relației, în așa măsură încât este determinată să facă față oricărei provocări venite din partea agresorului.

Un rol major în această decizie, de a rămâne cu partenerul abuziv pentru a-l „salva”, îl pot reprezenta convingerile religioase, valorile și principiile după care victima obișnuiește să își construiască viața, dar și capcana spiritualității dusă la extrem, prin care victima își creează convingeri de tipul „iubirea vindecă orice”, „suflete pereche”, „mi s-a dat pentru că pot duce” etc.

O asemenea abordare, pe cât de altruistă pare, pe atât de nesănătoasă este, de fapt.

A crede că ești responsabil și capabil de vindecarea partenerului este o iluzie care vă va costa pe amândoi. Un abuzator trebuie să conștientizeze că acțiunile pe care le face constituie abuz și să vrea singur să lucreze în acest sens, astfel încât, cu ajutorul unui specialist, să vindece ce este de vindecat și să învețe să își gestioneze propriile răni și stări emoționale.

O altă scuză folosită de victimă este copilul pe care aceasta îl are cu agresorul. Așadar, multe persoane aleg să rămână în relația toxică „de dragul copiilor”, unele având o istorie cu un tată absent, altele din dorința de „a-și proteja copiii de abandon”.

Aceasta este, de departe, cea mai cruntă scuză pe care o victimă o poate avea, deoarece nu se condamnă doar pe ea la o viață de calvar, dar și pe copilul ei, pe care îl mai și responsabilizează, direct sau indirect, cu fericirea ei. Mai târziu, copilul pleacă sau poate rămâne și el blocat în acest coșmar „de dragul mamei”. Deoarece, fie îi reproșează mama că a stat cu tatăl pentru el, fie copilul se simte, pur și simplu, dator și responsabil să o apere pe mama, dat fiind faptul că ea a ales să rămână pentru el.

În plus, mai este un aspect important de luat în considerare. Mai ales la vârsta fragedă, copiii trăiesc cu impresia că totul se întâmplă pentru, datorită sau din cauza lor. Astfel, copiii ajung să se simtă responsabili de certurile și conflictele dintre părinții lor, au impresia că este vina lor, că ei au făcut ceva greșit. Acest lucru îi face să se îndoiască de valoarea propriei persoane, devenind temători și anxioși, furioși, depresivi, rușinați, neajutorați, confuzi. Încearcă să găsească diferite strategii prin care să își împace părinții. Ei sunt cei care sunt prinși la mijloc și simt că trebuie să facă ceva pentru a soluționa conflictele. Și dintr-o dată, drama părinților incapabili să își soluționeze problemele devine drama copiilor lor.

Expunerea unui copil la situații stresante îl afectează pe acesta pentru tot restul vieții sale, având repercusiuni în toate domeniile existenței sale. A-l expune pe un copil la scandaluri, umilințe, stări tensionate, jigniri etc., reprezintă abuz. Și, în ciuda impresiei că doar abuzatorul este vinovat și responsabil pentru dezvoltarea lipsită de armonie a copilului, de această dată și victima este responsabilă, pentru simplul fapt că stă și își ține și copilul în asemenea condiții. Un copil care trăiește într-o familie unde există violență, trăiește într-o stare de teroare permanentă și este un copil maltratat emoțional din cauza conflictelor si certurilor dintre părinți.

Toate persoanele cu care lucrez în cabinet, ai căror părinți, deși nefericiți și foarte frustrați, au ales să rămână împreună, îmi spun că și-ar fi dorit ca părinții să se fi despărțit. Presiunea pe care aceștia au resimțit-o în copilărie și mai apoi în adolescența lor a fost enormă. Astăzi continuă să perpetueze un tipar de nefericire, cu care au fost crescuți, pentru că doar asta cunosc, doar asta știu să gestioneze.

Apelez la un exercițiu mental, pe care nu mă sfiesc să îl folosesc în cadrul ședințelor cu părinți, în special mame, care sunt în relații abuzive, dar nu au curajul, forța sau determinarea să plece. Le întreb așa: „Dacă copilul tău ar fi într-o situație similară cu a ta, ce l-ai sfătui? Te-ai bucura pentru copilul tău dacă ar alege să continue această relație? Sau te-ai bucura dacă ar alege să plece?  Decizia lui va fi rezultatul deciziei tale din acest moment. Copiii nu aud întotdeauna ce le spui, dar văd întotdeauna ce faci. Felul în care alegi tu să îți trăiești viața este manualul după care se vor ghida și ei în viitor.

Calitatea vieții de cuplu a părinților afectează felul în care aceștia interacționează cu copiii, precum și felul în care se pot ocupa de îngrijirea lor. Un mediu familial dominat de conflicte, răceală afectivă, abuz verbal, fizic, emoțional, își pune amprenta asupra dezvoltării ulterioare a copilului și asupra sănătății și integrității lui fizice, psihice și emoționale.

Părinții își fac griji că divorțul le-ar putea dăuna mai mult copiilor decât a rămâne împreună sub același acoperiș. Adevărul este că nu divorțul în sine îl afectează pe copil, ci toate conflictele și dramele la care a fost nevoit să asiste de-a lungul timpului. Cel mai bine pentru copii este să trăiască într-un mediu liniștit pentru a se putea simți în siguranță, pentru a putea să se dezvolte optim, dobândind mecanismele și abilitățile atât de necesare vieții de adult precum gestionarea stresului și a frustrării sau autoreglarea emoțională. Copiii au o capacitate sporită de reziliență și este important pentru ei să aibă relații bune cu ambii părinți, însă acei părinți nu trebuie neapărat să fie căsătoriți sau să locuiască împreună. Copiii au nevoie de condiții armonioase de creștere și dezvoltare, iar acestea nu pot fi întrunite într-o situație în care părinții sunt angajați într-o căsnicie distructivă, conflictuală. Disponibilitatea părinților de a oferi copiilor ceea ce au nevoie scade dramatic. Și cu cât vor continua în felul acesta, cu atât situația se va înrăutăți. Așadar, nevoile copiilor pot fi mult mai bine satisfăcute în condițiile în care părinții aleg să iasă din relațiile abuzive, deoarece mediul familial se transformă dintr-unul toxic într-unul mai armonios, iar modelul de relaționare poate fi reconfigurat, în așa fel încât copilul să nu poarte cu sine un tipar emoțional și relațional eronat.

Un alt motiv pentru care victimele aleg să rămână în relații toxice este că nu au unde să plece. Din fericire, numărul adăposturilor pentru victimele violenței domestice este în creștere. Doar că multe dintre victime, în special cele care au parte de un anumit confort material, refuză să apeleze la această cale. Ce este important ca victima să conștientizeze este că nu este singura care se confruntă cu asemenea situații, că există căi de scăpare, că puterea este, de fapt, la ea însăși și că, cu cât iese mai repede din mediul toxic, cu atât va fi mai bine și mai ușor pentru ea.

O altă situație cu care mă confrunt în cabinet, în special în cazul victimelor abuzului nevăzut, este aceea că, nefiind un abuz fizic, nu au unde raporta abuzul. Spre deosebire de victimele agresiunilor fizice sau sexuale, care pot apela la un medic legist pentru probe, victimele abuzului emoțional, psihologic, mental, financiar sau al altor forme de abuz nevăzut, nu văd cum ar putea demonstra abuzul. Și atunci se complac în relația toxică.

Și în aceste cazuri, contactarea centrelor pentru victimele violenței domestice le-ar putea ajuta, întrucât aceste centre colaborează cu persoane specializate – psihologi, consilieri și avocați – care le pot ajuta să găsească soluții în acest sens.

O altă explicație, de data aceasta psihologică, pentru situația femeilor abuzate care rămân în relațiile care reprezintă sursa de violență, este cea a teoriei disonanței cognitive. Aceasta constă în tendința omului de a ameliora conflictele psihice interioare, împrejurare care duce la autosugestionare și la acceptarea unor puncte de vedere iraționale. Autosugestionarea specifică disonanței cognitive este, în fapt, o automanipulare menită să estompeze efectele disputei interioare, existentă atunci când cineva constată că a comis greșeli sau erori. În astfel de cazuri, omul caută și oferă explicații pentru a transforma actul eronat într-unul care să nu fie blamabil.

Există un citat al lui Sigmund Freud, care cuprinde, oarecum, esența disonanței cognitive: „Omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea”. Astfel, iluzia, sau mai degrabă autoiluzionarea, este cel mai frecvent mecanism psihologic pe care o victimă îl folosește pentru a-și justifica alegerea de a rămâne și de a tolera abuzul.

Rezistența unui om la a vedea și aspectele întunecate din personalitatea persoanei pe care o iubește este un alt simptom subtil. Nevoia de a crede în existența amorului ideal, precum și incapacitatea de a privi în ansamblu, din mai multe perspective, un om și în esență, refuzul de a vedea în propria persoană contradicțiile și eșecurile morale, pentru ca astfel să le poată vedea și în cei din jur, fac posibilă lipsa de claritate sau chiar orbirea în a vedea discrepanțele, evidente de altfel, în personalitatea altcuiva.

Credința oarbă în bunătatea oamenilor, fără a analiza congruența între anumite aspecte ale ființei, poate duce la o naivitate crasă, care acționează precum veninul unui prădător prin care acesta își imobilizează prada. Apar erori de gândire și de percepție care facilitează acțiunile de manipulare și dominare ale agresorului față de victimă.

Disonanța cognitivă devine, astfel, cel mai complex mecanism de coping și apărare pe care o victimă îl adoptă, pentru a se obișnui cu o situație neplăcută. Iar rezultatele disonanței sunt de proporții. Vezi sindromul Stockholm, neputința învățată sau sindromul „broaștei fierte”.

O altă explicație pentru acest fenomen prin care victimele aleg să rămână lângă agresor este legătura traumatică sau „trauma bonding”. Acest mecanism reprezintă o formă de atașament dependent al victimei față de persoana care o rănește și constă într-o loialitate necondiționată și totodată nesănătoasă pentru o persoană toxică. Victima se consideră vinovată și responsabilă pentru situația în care „l-a adus” pe agresor. Aceasta consideră că fie a făcut ea ceva greșit, fie nu este ea suficient de bună pentru agresor, fie că situația se datorează anumitor caracteristici sau defecte proprii, fie că nu a făcut suficient sau că nu a dat tot ce poate pentru relație.

În 1981, Dutton și Painter au emis teoria legăturii traumatice, care, deși nu a avut suficiente dovezi empirice, a punctat două caracteristici esențiale ale structurii sociale în fiecare relație:

  1. un dezechilibru de putere, care face ca victima să se perceapă pe sine ca fiind dominată de către agresor;
  2. abuzul nu are loc continuu, ci mai degrabă intermitent. După incidentul de agresiune acută,  violența încetează, iar agresorul devine drăguț și amabil, plin de remușcări și acest comportament face ca victima să creadă promisiunile de nonviolență.

Abuzul intermitent face ca victimă să devină o prizonieră în relația de cuplu, parte a unui cerc vicios. Walker[9] a denumit  acest cerc „ciclul violenței domestice”. Numeroși cercetători, înainte și după Walker, (Wilson, 1976,Walker, 1979, Gelles și Straus, 1983) au evidențiat, în urma interviurilor realizate, existența unui proces al violenței domestice. Înțelegerea acestui ciclu permite explicarea modului în care femeile devin victime, cum ajung să-și învețe neajutorarea (despre care am vorbit într-un articol anterior) și de ce nu au curajul de a părăsi o astfel de relație[10].

Ciclul violenței prezintă trei faze distincte regăsite în toate cazurile de relații romantice violente:

  1. Construirea tensiunii. În această fază apar primele incidente minore de violență sau agresivitate. Se trec multe cu vederea și această fază este prezentată adesea ca fază de negare. Dacă la început, sunt folosite metode de ameliorare a situațiilor tensionate, precum calmul, înțelegerea, evitarea agresorului de către victimă când acesta este nervos, în timp se acumulează frustrare și nervozitate de ambele părți. Pe de o parte, victima ajunge să se simtă neîndreptățită, tensionată, umilită, chiar deprimată. Pe de altă parte, agresorul devine irascibil, tensionat, gelos, frustrat.
  2. Faza episoadelor violente. În această etapă apar incidentele acute de agresivitate, ca urmare a tensiunilor acumulate între cei doi. Aceștia nu le mai pot controla, izbucnind la cel mai neînsemnat gest. Deja victima experimentează sentimente de teamă, se simte prizonieră, blocată și nu mai vede scăpare. Agresorul devine incontrolabil, cu accese violente de furie și manifestări abuzive de mai multe forme.
  3. Faza de regret a abuzatorului și luna de miere. Dacă faza a doua este caracterizată de brutalitate și violență la un nivel extrem de ridicat, faza a treia reprezintă liniștea de după furtună și se caracterizează printr-un comportament tandru, atent și afectuos al soțului abuzator. În această fază, victima manifestă sentimente de eliberare, ușurare, speranță, fiind într-o fază de negare față de gravitatea incidentului, în care îi caută scuze partenerului. Agresorul se comportă frumos, arătând sentimente de remușcare, regret, părere de rău și dorința de a se schimba. În unele cazuri, agresorul învinovățește victimă, mai ales dacă aceasta continuă să fie supărată pe el.

    În urma studierii acestor faze, Walker a reușit să realizeze un tablou complex al femeii agresate fizic de partener. Ea susține că aceste femei au o stimă de sine care scade treptat, pe măsura desfășurării ciclului violenței. Astfel, din cauza acestei scăderi vertiginoase a stimei de sine, femeia ajunge să-și subestimeze abilitățile de a acționa, de a părăsi relația sau de a face ceva în această privință.

Vă amintesc numărul unic la care victimele violenței domestice pot apela gratuit:

0800500333


[1] Kelley, H. H., & Thibaut, J. W. (1978). Interpersonal relations: A theory of interdependence. New York: Wiley [2] Rusbult, C. E., & Martz, J. M. (1995). Remaining in an abusive relationship: An investment model analysis of nonvoluntary dependence. Personality and Social Psychology Bulletin, 21, 558– 571 [3] Strube, M. J. (1988). The decision to leave an abusive relationship: Empirical evidence and theoretical issues. Psychological Bulletin, 104, 236–250 [4] Truman-Schram, D. M., Cann, A., Calhoun, L., & Vanwallendael, L. (2000). Leaving an abusive dating relationship: An investment model comparison of women who stay versus women who leave. Journal of Social and Clinical Psychology, 19, 161–183 [5] Bauserman, S. K., & Arias, A. (1992). Relationships among marital investment, marital satisfaction, and marital commitment in domestically victimized and non-victimized wives. Violence and Victims, 7, 287–296 [6] Rusbult, C. E., & Martz, J. M. (1995). Remaining in an abusive relationship: An investment model analysis of nonvoluntary dependence. Personality and Social Psychology Bulletin, 21, 558– 571 [7] Fincham, F. D. (2000). The kiss of the porcupines: From attributing responsibility to forgiving. Personal Relationships, 7, 1–23 [8] Enright, R. D., & the Human Development Study Group. (1991). The moral development of forgiveness. In W. Kurtines & J. Gewirtz (Eds.), Handbook of moral behavior and development (Vol. 1, pp. 123–152). Hillsdale, NJ: Erlbaum [9] Walker. L.E. (1984). The bauered woman syndrome. New York: Springer Publishing Co. [10] Walker, L.E. (1984). Battered women, psychology, and public policy. American Psychologist, 39-52, 1178-1182

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.