Despre neajutorarea/neputința învățată

„De ce nu faci nimic pentru a ieși din relație? De ce nu lupți pentru viața ta? De ce nu găsești nicio cale de ieșire din relația abuzivă în care te afli?” sunt câteva întrebări la care femeile abuzate sunt expuse frecvent, fie din partea familiei, fie din partea cunoscuților.

Referitor la victimele care manifestă pasivitate în cazurile de violență, există teoria „neajutorării/neputinței învățate”, ce presupune că agresiunile repetate produc o scădere a motivației de a reacționa a victimei, aceasta devenind pasivă, având convingerea că reacția nu i-ar fi de niciun folos, că nu are puterea să modifice situația, devenind și mai predispusă la depresie și anxietate. Această teorie subliniază faptul că comportamentul victimei derivă firesc din experiențele anterioare.

Conceptul de neajutorare/neputință învățată a fost introdus de către Martin Seligman în urma unei descoperiri accidentale făcute în cadrul unor experimente care aveau ca subiecți câinii[1]. Între 1965 și 1967, în timpul doctoratului, Seligman a lucrat împreună cu Richard L. Solomon, un proeminent cercetător și un teoretician al învățării la Universitatea din Pennsylvania. Seligman era inițial interesat de procesul de învățare, având contribuții importante la literatura de specialitate. El a fost cel care, ca răspuns la rezultatele lui Garcia privind condiționarea aversiunii față de gust, a avansat noțiunea de pregătire — conform căreia animalele dintr-o specie dată sunt „pregătite” să învețe anumite lucruri, dar nu și altele care pot părea la fel de ușoare[2].

Povestea de față[3] începe cu descoperirea accidentală a neputinței învățate în laboratorul lui Solomon, unde s-au desfășurat mai multe studii asupra întăririi negative (Maier, Seligman şi Solomon, 1969[4]; Overmeir şi Seligman, 1967[5]). Întărirea negativă nu înseamnă pedeapsă. Aceasta înseamnă că un răspuns este întărit prin încetarea unui eveniment neplăcut, cum ar fi un șoc dureros. Dacă survine un șoc, iar animalul trebuie să dea un anume răspuns „corect” pentru a-l întrerupe, atunci șocul este întăritorul negativ în sine.

Studiile din laboratorul lui Solomon au fost conduse pe câini, care erau închiși într-o cutie împărțită în două de un perete despărțitor care le venea câinilor până la piept. Odată ce șocul survenea, sarcina câinelui era de a sări peste peretele despărțitor, dintr-o parte a cutiei în cealaltă; după care șocul avea să se oprească. După un timp, șocul survenea din nou, câinele trebuind să sară peste perete înapoi, în partea inițială. Astfel, după o serie de încercări de învățare, câinele „pendulează” înainte și înapoi între cele două părți ale cutiei.

Aceasta reprezintă o sarcină foarte ușoară. Majoritatea câinilor învață fără niciun fel de dificultate să sară peste perete, către partea sigură, atunci când șocul revine. Dar experimentatorii au inclus în studiul lor și un grup de câini care fuseseră mai întâi expuși, în cadrul unui alt experiment, unui aparat diferit, unor șocuri scurte pe care nu le puteau controla. Șocul apărea, după care se oprea la scurt timp, indiferent de ceea ce făcea animalul.

Atunci când acești câini au fost mutați la sarcina care presupunea cutia împărțită în două, ei nu au reușit să învețe ce aveau de făcut. Atâta timp cât fuseseră neputincioși în cadrul primului experiment, era posibil să reacționeze neputincios și în cel de-al doilea. Drept urmare, ei rămâneau acolo sau chiar stăteau în poziția culcat până ce experimentatorii opreau șocul. Tot ce aveau de făcut era să fi sărit în celălalt compartiment! Totuși, ei nu au descoperit acest lucru decât foarte târziu și lent, dacă nu deloc.

Seligman și colegii săi au continuat demersurile pentru a arăta că aspectul important cu privire la șocul necontrolabil nu era șocul în sine, ci era mai degrabă vorba de imposibilitatea controlării lui. Acesta este experimentul clasic pe care ar trebui să ne concentrăm aici (Maier şi alţii, 1969)[6].

Au existat trei grupuri şi două faze ale experimentului. Condiţiile diferite erau impuse în timpul primei faze.

În prima fază, un grup de câini (Grupul 1) a primit șocurile pe care le putea opri.

Un alt grup de câini (Grupul 2) a primit șocuri pe care nu le putea opri, dar șocurile erau furnizate la aceeași intensitate și la același interval de timp ca și pentru primul grup. Acest lucru a fost realizat prin cuplarea fiecărui câine din primul grup cu un câine din al doilea grup; apoi înregistrarea timpului scurs până ce fiecare câine din primul grup a întrerupt șocul, la fiecare încercare și furnizarea șocului exact aceeași perioadă de timp, la fiecare încercare, pentru câinele-pereche din al doilea grup.

Grupul 3 a fost un grup de control. Acestuia nu i se furniza niciun fel de șoc în timpul Fazei I.

După aceasta, a urmat Faza a II-a, care era aceeași pentru toate grupurile: o serie de încercări în cutia-pendul, în care, șocul, atunci când survenea, putea fi oprit de câine. Animalul nu trebuia decât să învețe cum să sară peste perete.

Animalele din grupurile 1 și 3, cărora li se aplicaseră șocuri controlabile sau niciun fel de șoc, au învățat rapid sarcina în Faza a II-a. Cu toate acestea, animalele din Grupul 2 nu au făcut niciodată acest lucru. De fiecare dată când survenea șocul, acestea așteptau pasiv, până când experimentatorul oprea șocul.

Experimentatorii au conchis că șocurile necontrolabile produseseră neputința învățată în cazul câinilor cărora li se aplicaseră. Este o interpretare cognitivă: câinii au ajuns să creadă că nimic din ceea au făcut nu a avut vreun efect asupra a ceea ce li s-a întâmplat, așa că de ce să facă ceva? Un câine care crede acest lucru poate să renunțe și să stea culcat pasiv în noua situație, chiar dacă de această dată ar putea controla șocurile. Este posibil să nu descopere asta niciodată.

Activitatea ulterioară a demonstrat că neputința învățată poate fi produsă la șoareci, maimuțe, pisici — și oameni. Mai mult decât atât, Seligman a fost uimit de unele paralele dintre neputința la câini și unele caracteristici ale depresiei severe la oameni: eșecul de a rezolva problemele care sunt rezolvabile și, legat de aceasta, o lipsă de inițiere a acțiunii. Și, la fel ca și în cazul depresiei cronice, neputința, odată instalată, poate fi dificil de eliminat.

Seligman scrie: „Eu și colegii mei am lucrat pentru o lungă perioadă de timp fără succes la această problemă: în primul rând, am înlăturat obstacolul din cutie… dar [câinele] rămânea culcat acolo. Apoi am intrat în cealaltă parte a cutiei şi am chemat câinele, dar acesta stătea pe loc. I-am înfometat pe câini și apoi am pus salam Hebrew National în partea sigură, cu toate acestea câinele continua să rămână pe loc”[7].

În sfârșit, și din nou la fel ca în cazul depresiei, câinii pot să își piardă interesul în sex, mâncare sau joacă: „Atunci când un experimentator se duce la cușcă și încearcă să scoată un câine dintre cei care nu sunt neajutorați, acesta nu se supune de voie; latră, fuge în spatele cuștii și se opune tratamentului. În schimb, câinii neputincioși par să piară de frică; aceștia se prăbușesc pasiv pe podeaua cuștii, uneori chiar întorcându-se cu picioarele în sus și adoptând o postură submisivă; ei nu opun niciun fel de rezistență”[8].

Să comparăm acum acest comportament cu autodescrierea unei persoane deprimate clinic: „Eram cuprins de o sfârșeală de nedescris. Aveam un sentiment de oboseală a mușchilor diferit de orice experimentasem până atunci… Nopțile nu puteam să dorm. Stăteam culcat cu ochii uscați și pierduți în gol. Aveam sentimentul că o calamitate teribilă era pe cale să se întâmple. Am crescut cu frica de a nu fi lăsat singur. Orice îndatorire, oricât de obișnuită, devenea o sarcină extraordinară. În sfârșit, exercițiile mentale și fizice mi-au devenit imposibile; mușchii obosiți refuzau să răspundă, «aparatul gândirii» mele refuza să lucreze, ambiția mi se terminase. Sentimentul general ar putea fi rezumat prin zicala familiară «La ce bun»… Viața îmi părea fără niciun sens”[9].

Această descriere tristă arată simptomele caracteristice ale depresiei. În primul rând există o tulburare emoțională. Starea de depresie este caracterizată prin tristețe, moleșeală și o privire de ansamblu lipsită de speranță asupra vieții. În al doilea rând, ezitarea de a iniția acțiuni este caracteristică depresiei severe. În al treilea rând, există și un deficit cognitiv, o dificultate în rezolvarea problemelor rezolvabile sau în învățarea lucrurilor care pot fi învățate.

Un studiu a descoperit că până și studenții cu o depresie ușoară au avut rezultate foarte proaste la rezolvarea problemelor cu anagrame, mult mai proaste decât studenții care nu sufereau de depresie. Și cu cât erau mai deprimați, cu atât rezultatele erau mai slabe.

Seligman (1975), într-o analiză influentă și controversată, a propus: (a) că cel puțin unele caracteristici ale depresiei sunt expresii ale neputinței învățate și (b) că la persoanele deprimate, la fel ca și în cazul câinilor neputincioși, credința în propria neputință este problema.

El și colegii săi au continuat să exploreze ceea ce ei au numit stilul explicativ depresiv. Dacă se întâmplă ceva rău, cum își explică oamenii acel lucru? Aici ideile lui intră în legătură cu o întreagă literatură, mare parte a acesteia produs al psihologilor sociali, despre atribuirea cauzală (pentru discuție vezi Aronson, 1999[10]; Mook, 1996[11]). Încă o dată, problema critică nu este atât în ceea ce i se întâmplă unei persoane, ci în modul în care aceasta interpretează situația respectivă.

Seligman sugerează că anumite persoane au adoptat un set de credințe — un stil explicativ depresiv — cu privire la cauzele necazurilor. Acesta constă din credințe pesimiste, cum ar fi: „Incompetența mea este cea care a cauzat problema; Nu voi fi niciodată competent; Nu sunt competent în nicio privință”. Acestea se adaugă credinței în propria neputință și este posibil să producă o reacție depresivă. Există dovezi pentru a susține aceste idei[12].

De exemplu:

1. Pacienții spitalizați au fost întrebați ce fel de explicații ar oferi pentru un eveniment ipotetic (de exemplu o relație de dragoste care s-a încheiat). La pacienții deprimați, stilul explicativ depresiv a fost mai frecvent decât la schizofrenici sau grupul de control constituit din studenții de la medicină.

2. În cazul studenților, stilul explicativ depresiv, măsurat în prealabil printr-un chestionar, a fost corelat cu reacții depresive în cazul obținerii de note mai scăzute decât și-ar fi dorit. Aceasta a fost la fel de adevărat atât pentru un student care dorea o notă de 10, dar a primit un 9, cât și pentru studenții care doreau un 8, dar au primit un 7. Studenții care nu aveau un stil explicativ depresiv, în astfel de cazuri nu erau deprimați, ci doar dezamăgiți.

Ca teorie a depresiei, neputința învățată este puțin probabil să redea întreaga perspectivă, dar poate sublinia un set de obiceiuri cognitive de gândire care joacă un rol, cel puțin în unele cazuri. Poate că acesta reprezintă unul dintre motivele pentru care terapia cognitiv-comportamentală este, potrivit lui Douglas Mook[13], unul dintre cele mai eficiente moduri de tratament al depresiei. Aceasta încearcă să destructureze obiceiurile gândirii – credințele privind incompetența globală și permanentă a unei persoane — care pot să se transforme foarte ușor în profeții autoîndeplinite[14].

Mai mult decât atât, problema s-a pus în felul următor: „Dacă obiceiurile de gândire pot conduce la depresie și la renunțare, pot fi acestea substituite cu alte obiceiuri de gândire? Dacă există neputință învățată, poate exista oare și optimism învățat?” Seligman a scris o carte cu acest titlu[15], iar insight-ul a condus la activitatea sa prezentă în cadrul psihologiei pozitive.

Teoria neputinței învățate ar putea explica lipsa de reacție a femeilor care rămân în relații abuzive. Pentru o persoană care învață în timp că este inutil să lupte, că orice ar face nu îi aduce nici libertate, nici salvare, a rămâne într-o relație de abuz, așteptând ca momentele de violență să dispară, pare singura opțiune.  

Așadar, în loc să judecăm, mai bine să ne oferim suportul cum putem.


[1] Seligman, M. (2002). Fericirea autentică. Ghid practic de psihologie pozitivă, Bucureşti: Editura Humanitas.

[2] Seligman, M.E.P, „On the generality of the laws of learning” în Psychological Review, 77,1970, pp. 406-418

[3] Mook D., „Experimente clasice în psihologie”, trad.Clara Ruse, editura Trei, București, 2009, p.232-236

[4] Maier, S.F., Seligman, M.E.P şi Solomon, R.L., „Pavlovian fear conditioning and learned helplessness” în B.A. Campbell şi R.M. Church (editori), Punishment, Appleton-Century-Crofts, New York, 1969, pp. 299-343

[5] Overmeier, J.B. şi Seligman, M.E.P, „Effects of inescapable shock on subsequent escape and avoidance responding” în Journal of Comparative and Physiological Psychology, 6 3 ,1967, pp. 28-33

[6] Maier, S.F., Seligman, M.E.P şi Solomon, R.L., „Pavlovian fear conditioning and learned helplessness” în B.A. Campbell şi R.M. Church (editori), Punishment, Appleton-Century-Crofts, New York, 1969, pp. 299-343

[7] Seligman, M.E.P, „Helplessness: On depression, development, and death”, Freeman, San Francisco, 1975, p.56

[8] Seligman, M.E.P, Helplessness: On depression, development, and death, Freeman, San Francisco, 1975, p.25

[9] Reid, E. C., „Autopsychology of the manic-depressive” în Journal ofNervous and Mental Disease, 37 ,1910, pp. 606-620

[10] Aronson, E., The social animal, (ediţia a 8-a), Worth Publishers, New York, 1999

[11] Mook, D.G., Motivation: The organization of action, (ediţia a 2-a), Norton, New York, 1996

[12] Peterson, C.C. şi Seligman, M.E.P., „Causal explanations as a risk factor for depression: Theory and evidence” în Psychological Review, 91,1984, pp. 347-374

[13] Mook D., „Experimente clasice în psihologie”, trad.Clara Ruse, editura Trei, București, 2009, p.236

[14] Wade, C. şi Tavris, C., Psychology, (ediţia a 6-a), Prentice-Hall, Upper Saddle River, NJ, 2000

[15] Seligman, M.E.P, Learned optimism: How to change your mind and your life, Simon & Schuster, New York, 1990

One thought on “Despre neajutorarea/neputința învățată

  1. Pingback: De ce rămân femeile în relații abuzive? | Jurnal de cuplu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.