Continuăm seria de articole dedicate victimelor violenței domestice, de data aceasta cu un subiect care explică incapacitatea unei victime de a ieși dintr-o relație abuzivă.

Ne întrebăm adesea ce le face pe persoanele abuzate să rămână în relații și de ce nu pleacă, pur și simplu. Dincolo de sindromul Stockholm, mai există un fenomen interesant care apare în cadrul relațiilor abuzive. Acesta se numește sindromul broaștei fierte.

Denumirea provine de la o parabolă a filosofului și sociologului Olivier Clerc. Această parabolă se bazează pe un fapt dovedit științific. Dacă apa în care o broască este scufundată se încălzește cu doar 0,02°C pe minut, aceasta va sta pe loc până când temperatura va fi atât de ridicată încât ea va muri. Însă dacă apa se încălzește mai repede, broasca va încerca imediat să evadeze.

Folosind acest exemplu, Olivier Clerc a formulat o concluzie foarte interesantă. Dacă o broască este introdusă într-o oală cu apă și apa începe să se încălzească încet, animalul își va adapta treptat temperatura corpului în funcție de cea a apei.

De îndată ce apa începe să dea în clocot, broasca va încerca să evadeze. Din păcate, în acel moment va fi deja prea târziu. Broasca și-a consumat deja toată energia încercând să-și adapteze temperatura corpului în funcție de cea a apei în care se află. Practic, aceasta nu mai are energia necesară pentru a-și salva viața.

Drept consecință, broasca va muri din cauza faptului că este epuizată. Citind această parabolă, nu putem să nu ne punem următoarea întrebare: „De ce a murit broasca? Din cauza apei prea fierbinți sau din cauza faptului că nu a știut când să sară din oală?”

Dacă broasca ar fi fost introdusă într-o oală cu apă de 50 °C, aceasta ar fi încercat să se salveze imediat. Tolerând însă creșterea lentă a temperaturii apei, broasca nu a realizat că era cazul să sară din oală.

Așadar, sindromul broaștei fierte se manifestă sub forma unei epuizări emoționale survenite în urma unui abuz subtil exercitat continuu asupra victimei.

În mod natural, orice persoană care se simte sau este pusă în pericol, va reacționa imediat, fiind alertă și identificând cu ușurință atât pericolul propriu-zis, cât și soluții de ieșire din situația respectivă. Însă atunci când agresiunea este manifestată în mod repetat în doze mici, oamenii tind să nu o ia în serios, să meargă mai departe și să se adapteze la noua situație. Puțin câte puțin, abuzul se instalează lent în relație, iar victima se trezește la un moment dat într-un punct fără scăpare, din lipsă de energie; întrucât procesul de adaptare la un mediu ostil presupune un consum continuu de energie. Acela este momentul în care victima clachează. Apar sentimentele de inutilitate, ratare, eșuare. Apar îndoielile și neliniștile legate de propria persoană. Apare frustrarea, oboseala cronică, lipsa de poftă de viață. Și dintr-un sentiment negativ în altul, se instalează depresia și frica de tot ce înseamnă viață și moarte, totodată.

Și iată cum incapacitatea de a ieși dintr-o relație abuzivă s-a instalat. Această incapacitate este adesea judecată ca fiind fie lipsă de ambiție, fie inconștiență, fie, pur și simplu, de neînțeles, de către persoanele din exterior care nu pătrund în înțelegerea adevăratului motiv pentru care o victimă rămâne într-o asemenea relație