Am iubit… Am iubit mereu…

Am iubit oameni care nu meritau iubirea mea, dar nu știam…și i-am iubit…

Am iubit oameni care m-au mințit, care m-au trădat, care m-au rănit. Am iubit suferința pe care aceștia mi-o provocau.

Am iubit oameni care sufereau, oameni plini de frustrări și durere. Am iubit suferința lor.

Am iubit orice putea să doară și am ajuns să asociez iubirea cu însăși suferința..

Ajunsesem să nu mi se pară corect să iubesc fără să mă doară…și îmi căutam motive de lacrimi în orice lucru care m-ar fi putut face să zâmbesc.

Am ajuns să mă lupt inconștient cu fericirea mea și conștient cu mine.. O luptă continuă ce nu mă lăsa să trăiesc..

M-am căutat apoi pe mine, cea pură, cea a cărui suflet este nepătat de suferință, pentru a-mi da șansa să iubesc fără teamă, fără durere, fără urmă de regret. Am decis să mă găsesc, chiar dacă drumul nu mi-a fost ușor și calea nu mi-a fost dreaptă.. Dar fiecare abatere mi-a adus o lecție, cum fiecare groapă în care am căzut mi-a dat un dar. N–am știut atunci ce binecuvântări ascunse se află în spatele celor mai mari provocări. Dar acum știu, acum le văd. Și a meritat totul. M-am găsit pe mine, l-am găsit pe el..

De sub atâtea rămășițe de suflete rănite cu care m-am acoperit de-a lungul vieții, astăzi ies la suprafață. Vreau să simt căldura și binecuvântarea Soarelui așa cum o simțeam copil fiind, vreau să respir profund aerul proaspăt, aerul începuturilor – de zi, de joacă, de viață, de nou…

Din înfrigurata întunecime a trecutului pășesc prin prezentul viu și cald către un viitor luminos și plin de speranță. Și-mi iau iubirea cu mine.