​Zilele trecute am văzut postarea unei prietene pe Facebook în care întreba: “care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o în viața ta?” Primul lucru care mi-a venit în minte a fost o lecție pe care am învățat-o acum ceva timp și pe care o și aplic în viața mea: aceea că oamenii sunt diferiți, fiecare având o proprie poveste în spate, fiecare având un anumit tipar emoțional și reacțional conform fundației sale emoționale, fiecare având un anumit filtru perceptiv asupra lucrurilor și asupra vieții în general. Prin asta am învățat să accept diferențele dintre mine și ceilalți, renunțând la a mai încerca să-i conving pe alții de „adevărul” meu, încercând să înțeleg care este viziunea celuilalt asupra situației la care ne uităm, de fapt, amândoi, fiind mai deschisă și mai înțelegătoare față de diferențele de percepție.

Apoi am stat puțin cu mine și m-am gândit câte lecții importante am învățat, de fapt. Că, până la urmă, din toate avem ceva de învățat. Doar să fim deschiși în a vedea lecțiile. Amintindu-mi cum arăta viața mea în urmă cu 10-15-20 de ani și privind la viața mea de acum, am realizat că sunt câteva lecții pentru care chiar sunt recunoscătoare. Mi-au ușurat viața semnificativ.

Le-am împărțit pe categorii, însă doar pentru mine are sens această categorisire: lecții primite pe care le aplic deja, lecții primite pe care încă mă străduiesc să le aplic și lecții primite care nu îmi convin, dar pe care mi-ar plăcea să le pot integra în cunoașterea mea și să le aplic.

 

Lecțiile pe care deja le aplic în viața mea

Totul trece. Accept că lucrurile vin și pleacă. Am renunțat la catastrofare, dar și la entuziasmul dus peste limită. Chiar totul este trecător, fie bine fie rău. Această convingere formată în urma muncii mele interioare dă roade și mă susține chiar și în momentele dificile. De asemenea, mă coboară cu picioarele pe pământ atunci când simt că îmi pierd mințile de bucurie. Singura constantă rămâne schimbarea.

Nimic nu se întâmplă degeaba. Indiferent sub ce formă experimentăm viața, fiecare eveniment își are rostul său, chiar dacă, pe moment, nu îl înțelegem. Nu de puține ori mi s-a întâmplat ca lucrurile să nu iasă cum îmi doresc eu. La început acest lucru mă întrista sau îmi producea frustrări puternice. Însă pe măsură ce am observat că, de fapt, atunci lucrurile se așează așa cum e mai potrivit pentru mine, m-am relaxat. Am înțeles că nu întotdeauna ce îmi doresc este și potrivit pentru mine.

Fiecare om poartă un copil interior rănit. Indiferent de copilăria avută, sub o formă sau alta ascundem toți niște frici, niște blocaje ori frustrări chiar și acum, adulți fiind. În spatele acestora se află un copil. El iese la suprafață atunci când ne temem sau ne blocăm. Și țin cont de asta în interacțiunea cu ceilalți. Separ comportamentul de om și văd că, în ciuda vârstei omului din fața mea, comportamentul său nu are mai mult de 5 sau 6 anișori. Atunci înțeleg cine a ieșit acolo la suprafață.

Fiecare om are un anumit tip de personalitate și reacționează în fața vieții conform elementelor specifice. Ar fi plictisitor să fim toți la fel. Unii sunt mai narcisiști, alții mai borderline sau antisociali, unii mai obsesiv-compulsivi, alții mai paranoici sau schizoizi, unii histrionici, alții evitanți sau dependenți etc. Avem cu toții elemente predominante din aceste tulburări, fără a manifesta, însă, disfuncționalitate socială. Vezi trăsăturile omului din fața ta și îi accepți individualitatea. Nu ține de tine să-l schimbi după felul tău de a fi. Suntem diferiți.

Recunoștința mă ajută să mă relaxez și să mă bucur mai mult de viață și de ceea ce am. De fiecare dată când mă gândesc la motive de recunoștință, o liniște nemărginită îmi cuprinde sufletul. Apoi mintea îl urmează. La nivel neurologic, recunoștința reconfigurează rețelele neuronale setând un nou mod de gândire. Exersată suficient, schimbă total felul în care omul percepe viața și mentalitatea acestuia. Iar asta se oglindește apoi în viața sa exterioară.

Nu există un adevăr general, ci doar percepții asupra adevărului. Cum am scris chiar la începutul acestui articol, oamenii au filtre diferite de percepție, așa că ne putem aștepta ca felul în care interpretăm lucrurile să fie total diferit, de la om la om. Pot să accept, în sfârșit, diferențele de gândire, de raportare la exterior, de valori, de convingeri, chiar și de mentalitate. Mai puțin când subiectul dezbaterii sunt eu. Acolo întâmpin dificultăți. Voi scrie despre asta mai încolo, deoarece intră în altă categorie.

Eu sunt cel mai aprig critic al meu. Nu există critică pe care să nu mi-o fi făcut deja. Așa cum nu există jignire pe care să nu mi-o fi adus eu deja. Dar tot eu pot fi și cel mai bun prieten al meu. Cu mine mă nasc, cu mine trăiesc și cu mine mor. Așa că pe mine mă am alături toată viața. Felul în care aleg să mă raportez la mine și relația pe care mi-o construiesc cu mine este decisivă pentru felul în care va decurge viața mea.

 

Lecțiile pe care încă mă străduiesc să le aplic în viața mea

Am voie să zic NU, că nu e sfârșitul lumii. Încă mă mai confrunt cu blocaje în acest sens, deoarece mi se întâmplă să intervină fie empatia extremă, fie nevoia mea ascunsă de acceptare sau validare. Așa că, de multe ori, sunt tentată să spun da nu pentru că așa simt, ci pentru că așa ar fi frumos, o convingere bătătorită în mintea mea încă de când eram copil. 

Experiențele frumoase aduc daruri, experiențele mai puțin frumoase aduc lecții. Deși știu și simt asta cu toată ființa mea, există momente în care experiențele neplăcute mă destabilizează. Nu sunt imună la suferință. Niciodată nu am fost. Principalul scop al meu în asemenea situații este acela de a identifica ce am de învățat din experiența respectivă. Îmi aduc aminte că nimic nu este degeaba și că totul trece și merg mai departe. Aceste noi convingeri mă scot din orice impas sau fundătură. Dar tot trec printr-un anumit proces, până să accept asta.

Viața reprezintă doar 10% din ce mi se întâmplă, iar 90% din felul în care reacționez la ceea ce mi se întâmplă. Îmi construiesc prezentul prin felul în care reacționez la fiecare lucru care mi se întâmplă. Această lecție nu prezintă neapărat o provocare pentru mine la modul general, cât în relațiile cu cei apropiați. Acolo intru pe un automatism de reacție emoțională, lipsită de echilibru interior. E ca și cum nu îmi pot controla reacțiile față de cei care m-au crescut, de pildă. Acolo iese la suprafață în mod automat copilul interior rănit, despre care vorbeam mai sus. 

Să renunț la încrâncenare, insistență, tânjire. Cu cât sunt mai atașată de o dorință sau de un plan, cu atât îmi este mai dificil să rămân în echilibru și să nu îmi creez așteptări. Mi-am creat propria mantră în acest sens: totul se întâmplă cum este mai potrivit pentru toți cei implicați. Ce este menit să se întâmple, se va întâmpla. Nu renunț la acțiune, ci doar la încărcătura emoțională creată de așteptare și dorință.

Cu cât ai impresia că știi mai multe, cu atât mai încuiat ești. Cunoașterea nu vine din ego. Acceptă că tot timpul ai ceva nou de învățat. Omul care crede că le știe pe toate și se mai crede și superior celorlalți, este la fel de naiv ca o virgină sedusă de primul bărbat care îi apare în cale. Dacă am înțeles un lucru foarte clar este că întotdeauna există ceva ce nu știu, fie despre mine, fie despre ceilalți, fie despre viață în general. Nu mă culc pe o ureche, având impresia că dețin suficientă cunoaștere. De asemenea, încerc să nu dau lecții ori sfaturi în stânga și-n dreapta. Nu îmi iese întotdeauna. Încă mă străduiesc să tac și să-mi văd de treaba mea.

Nimeni nu îți datorează nimic. De multe ori avem impresia că anumite lucruri sau servicii ni se cuvin. Începem să avem pretenții de la cei din jur și asta creează o stare negativă de așteptare și presiune. Oamenii sunt liberi să îți spună nu, sunt liberi să refuze să-ți fie alături sau să plece, sunt liberi să facă ce vor cu viața lor, fără să țină cont de tine sau de existența ta. Nici măcar proprii copii nu îți datorează nimic. Tot ce le oferi este pentru că tu alegi să le oferi, nu cu scopul de a-ți returna vreodată vreo favoare sau de a-ți aduce un pahar de apă la bătrânețe. Oamenii sunt liberi să aleagă dacă fac sau nu ceva pentru tine, dacă se comportă într-un anumit fel cu tine sau nu, dacă țin cont sau nu de sfaturile tale etc.

Totul este experiență. Nimic din ce e omenesc nu este străin spiritului, așa cum nimic din ce este spiritual, nu îi este străin omului, chiar dacă nu conștientizează acest lucru. Despre această idee am scris mai pe larg AICI. În momentele de restriște caut să mă aplec asupra acestei convingeri, amintindu-mi că suntem mai mult decât ceea ce părem sau credem că suntem.

 

Lecțiile primite care nu îmi convin, dar mi-ar fi de folos să le învăț și să le aplic

Cum mă văd alții nu corespunde cu felul în care mă văd eu și nici cu cum cred eu că ei mă văd. Și oricum nimeni niciodată nu te poate vedea cu adevărat, pentru că este limitat de propria sa proiecție. Of, de câte ori îmi repet lecția asta, însă trebuie să recunosc că de cele mai multe ori mă simt deznădăjduită. Mi-ar plăcea uneori să pătrund în mintea celorlalți, pentru a putea înțelege cum mă percep. Și mi se întâmplă să apară în mine conflicte interioare și ciudă că nu sunt văzută cum sunt eu. Mai am de învățat, acceptat și aplicat această lecție.

E imposibil să fii pe placul tuturor. Unii nu te vor plăcea indiferent ce-ai face sau cum ai fi. Au existat momente în care am întâlnit persoane care m-au antipatizat de la început, fără să mă cunoască, fără să-mi dea vreo șansă. Au existat și situații în care eu am antipatizat pe cineva de la început. Însă am învățat să încetez cu etichetările și să-i accept pe oameni cum sunt, fără să încerc să-i încadrez în vreun sertar al minții mele. Însă nu îmi este la fel de ușor să accept că ceilalți nu mă plac, oricât de firesc ar fi să fie așa.

Fiecare lucru se petrece la timpul său și în ritmul său. Răbdarea este una dintre virtuțile care îmi lipsesc. Mi-a lipsit copil fiind, mi-a lipsit și pe perioada adolescenței, iar la maturitate este o abilitate pe care mă chinuiesc în continuare să o cultiv. O lecție importantă pe care terapeuta mea mi-a împărtășit-o a fost aceea că roadele se culeg coapte. Așa am invățat să mă orientez către roadele pe care le pot culege în acest moment din viața mea și către semințele pe care aleg să le plantez acum, știind că va dura până dau roade.

Oamenii bârfesc și gura lumii nu poate fi închisă. M-am confruntat toată viața mea cu bârfe, povești și multe minciuni spuse de unii sau de alții, fie din invidie, fie din ciudă, fie dintr-o răutate gratuită sau suferință. Nu m-am supărat niciodată când am auzit un lucru adevărat spus despre mine, oricât de nasol ar fi fost, decât dacă era un secret împărtășit celei mai de încredere prietene. În rest, am încercat să îmi închid urechile, pentru a nu mă lăsa afectată de lucrurile pe care nu le pot controla. Iar bârfa este unul dintre ele. Până la urmă cel care emite această bârfă mai mult vorbește despre sine decât despre cel pe care îl bârfește, nu?

Să fiu acuzată pe nedrept cred că este una dintre cele mai profunde răni ale mele. Rana de nedreptate creată în copilărie de către mama narcisică și lipsa empatiei și a înțelegerii din partea celor care m-au crescut m-a urmărit, sub o formă sau alta, toată viața. Așa că îmi este enorm de greu să accept când sunt acuzată de ceva ce știu că nu am făcut. Lecția pe care o am de învățat aici este lecția toleranței și a acceptării. Exact ca în paragrafele de mai sus: oamenii nu te văd cum ești, te văd cum sunt ei sau cum vor ei, iar anumite sentimente pe care ei le au nici măcar nu au legătură cu tine.

 

Acestea sunt doar câteva dintre lecțiile valoroase pe care le-am primit de-a lungul vieții, până acum. Cel puțin astea mi-au venit acum în minte, în timp ce scriam articolul. Cu siguranță, zilele următoare îmi vor mai veni idei. Oricum mai am înainte o viață întreagă să tot învăț lecții noi. Rămân deschisă. 🙂