Cu excepția câtorva minți limitate de propriile convingeri și a câtorva oameni de știință care se bizuiesc numai pe ceea ce pot demonstra concret, toți marii filosofi ai lumii, toate civilizațiile antice, toate religiile cunoscute, dar și majoritatea oamenilor de rând, cred în existența sufletului și, implicit, în nemurirea sa.

Privită în acest mod, orice situație cu care un om se confruntă pe parcursul vieții sale, poate căpăta noi valențe. Toate evenimentele sau lucrurile care îi sunt date omului să le trăiască sau pe care alege să le trăiască sunt pure experiențe. Pentru unii, acestea pot fi simple experiențe de viață, pentru alții pot reprezenta noțiuni mai însemnate, care încurajează evoluția sufletului. Așadar, indiferent de gravitatea unei situații, odată privită ca experiență, presiunea simțită se domolește, la fel și teama și toate celelalte anxietăți asociate. Pentru că, privind dintr-un unghi cosmic existența umană, realizăm cât de mici suntem fiecare în parte și cât de și mai mici sunt întâmplările prin care trecem. Nimic din ce e omenesc nu merită catastrofat atunci când sensul nemuririi sufletului este înțeles.

Oricât de clișeică pare expunerea din acest articol, revenind la aceste lucruri esențiale despre care oamenii au încetat să vorbească, poate din lipsă de timp, poate din condiționări sociale sau din rușine, ne putem concentra atenția asupra existenței la scară largă, făcând, astfel, trecerea de la teamă la cunoaștere sau măcar la căutarea înțelepciunii. Suntem mici și neînsemnați în toată marea asta de forme de energie, dar tot energie suntem și noi. Iar energia nu moare, doar se transformă. Ironic, teama de moarte este cea mai mare dintre toate temerile omului. Probabil pentru că omul nu a găsit încă răspunsul la întrebarea „ce se întâmplă după moarte”. Astfel, ce se ascunde în spatele fricii de moarte ar putea fi, de fapt, teama de necunoscut.

Revenind, însă, la ideea că totul este experiență, putem să începem să privim tot ceea ce se întâmplă în viața noastră ca fiind experiențe de care sufletul nostru are nevoie pentru a evolua. Aici nu vorbesc despre resemnare, ci despre înțelegerea și acceptarea condiției umane – de a fi doar o cale prin care sufletul nostru evoluează. Prin asta, ne mutăm atenția asupra prezentului nostru, asupra tuturor lucrurilor pe care le experimentăm aici și acum, înlăturând anxietățile cu privire la viitor. Singura realitate pe care o putem confirma este cea trăită, nu cea gândită. Gândurile pot crea fantezii ori scenarii, care nu corespund realității pe care o trăim, însă în corpul fizic produc stări reale, care corespund lucrurilor imaginate de mintea noastră. Adică ne creăm disconfort emoțional mai mult prin prisma ruminațiilor noastre, decât prin prisma realității pe care o trăim. Adoptând convingerea că totul reprezintă o experiență, acceptarea pe care o aduce cu sine această convingere ne creează un confort emoțional, fapt care susține și cultivă o sănătate emoțională și mentală.

Închei cu un citat, ca temă de meditație:

“Mintea umană este ca un sol fertil în care sunt plantate continuu seminţe. Seminţele sunt păreri, idei şi concepte. Plantezi o sămânţă, un gând, şi acesta rodeşte. Cuvântul este ca o sămânţă, iar mintea umană este atât de fertilă! Drama este că oamenii folosesc prea des această fertilitate pentru a planta seminţele fricii. Fiecare minte umană este fertilă, dar numai pentru acele seminţe pentru care este pregătită. Este important să observăm pentru ce fel de seminţe este fertilă mintea noastră, pregătind-o apoi pentru seminţele iubirii.” – don Miguel Ruiz