Cel mai emblematic citat al Declarației de Independență a Statelor Unite este cel despre „drepturile inalienabile ale omului, precum dreptul la viață, la libertate și la căutarea fericirii”. De-a lungul timpului, oamenii au luptat pentru a-și proteja aceste drepturi, care, sub diferite variațiuni, se găsesc în toate credințele și politicile lumii, mai mult sau mai puțin în mod public, mai mult sau mai puțin afișat, însă cu dorința inexorabilă a fiecărei ființe umane de a-i fi respectate și de a se putea bucura de ele.

Aceste drepturi, așa cum apar și în declarația mai sus menționată, au o ordine oarecum firească: viața, libertatea, fericirea. Așadar, pentru ca omul să poată porni în căutarea fericirii sale, are nevoie să fie liber. Pentru a putea fi liber, are nevoie să fie viu (adică în viață și sănătos). Iată cum, fericirea devine un lucru atât de puțin important, când sănătatea omului este primejduită.

Zilele acestea, poate mai evident decât oricând altădată, asistăm la acest proces firesc al existenței umane, de prioritizare a lucrurilor esențiale. Oamenii renunță de bună-voie la drepturi precum căutarea fericirii ori libertatea de mișcare, pentru a-și asigura buna sănătate, cu alte cuvinte, viața.

Există, însă, anumite lucruri pe care le scăpăm din vedere. Și anume: libertatea este în fiecare dintre noi și nu depinde de factori externi. Avem libertatea de gândire, libertatea de exprimare, libertatea de visare, chiar și libertatea de mișcare (în interiorul casei) și alte libertăți de care, probabil, nici măcar nu suntem conștienți. Apoi, în ceea ce privește căutarea fericirii, dacă e să fim sinceri, am fost pregătiți pentru asemenea condiții de zeci de ani, din punct de vedere tehnologic. Oricum umanitatea se afla deja într-o fază avansată de căutare a fericirii în mediul online. Că ne place sau nu, realitatea este că eram deja obișnuiți cu a ne trăi toate aceste drepturi într-o lume interioară, într-un mediu limitat sau chiar închis. Acum doar practicăm, într-un mod oarecum obligatoriu, ceea ce obișnuiam să practicăm voluntar înainte. Dar pentru că a apărut această interdicție de a ieși „la plimbare”, de a avea activități afară, oamenii cumva s-au trezit din amorțeală, au devenit conștienți de acest drept pe care obișnuiau să-l aibă, iar acum li s-a luat. Va trece, la un moment dat, și această pandemie. Oare câti oameni vor începe să prețuiască natura, timpul petrecut afară, libertatea de mișcare, călătoriile? Poate mulți. Dar conexiunea umană? Poate fi percepută conexiunea umană ca un drept esențial, ca o nevoie firească a ființei umane?

În aceste zile, oamenii au avut șansa să înțeleagă ce reprezintă viața socială și conexiunea umană, pentru fiecare în parte. Nu pot vorbi din perspectiva omului singur, deoarece sunt înconjurată de oamenii dragi mie, în aceste zile. Culmea ironiei este că oamenii cu familii numeroase ar putea dori, în această perioadă, să aibă măcar momente de singurătate, dacă nu chiar visul unor zile întregi de singurătate. Pe când cei singuri, probabil că și-ar dori să aibă pe cineva alături. Cel puțin, cei cu care lucrez eu în aceste zile și care sunt singuri, în izolare, asta îmi spun.

Ce vreau să subliniez este că, într-o oarecare măsură, omul este făcut să fie mereu nemulțumit, mereu „în căutarea fericirii”, niciodată fiind capabil să o atingă, niciodată fiind satisfăcut. O căutare perpetuă, fără rezultat, fără satisfacție. Și chiar și în acele situații în care omul ajunge să dețină tot ce vrea, să fie perceput exact cum își dorește, să obțină tot, va interveni din nou căutarea. Omul este sortit unei neliniști constante. Poate și acesta este motivul pentru care, acum puși în izolare sau în carantină, oamenii se agită. Nu am fost învățați să ne bucurăm de viață așa cum e. Am fost învățați că, sub o formă sau alta, trebuie să luptăm mereu, să ne mișcăm non-stop, să ne agităm, să dăm din coate. Iar acum, când suntem nevoiți să ne oprim, pur și simplu, să nu mai fim mânați de timp, să nu ne mai stresăm, nu știm cum să facem asta. Astfel, ne creăm noi motive de stres, ne accentuăm temerile, panica, angoasele, pentru că, pur și simplu, nu știm să stăm, nu știm să facem o pauză. Această pauză, contrar aparențelor, nu ar fi o pauză de la viață. Dimpotrivă, pentru prima oară, ar putea reprezenta o întoarcere la viață, la propria viață, la cine suntem, la esența noastră.

Am putea să ne dăm voie să medităm la acest cerc limitat la care ființa umană se condamnă singură prin nemulțumire, printr-o dorință continuă a ceva ce nu deține, lipsită de recunoștință, lipsită de pace. Ne dorim ceva nou, ne luptăm să obținem. Unii obțin, alții nu. Cei care nu obțin, continuă să lupte sau își schimbă dorința. Cei care obțin, se plictisesc repede și caută o nouă dorință, un nou scop pentru care să lupte. Și tot așa, la nesfârșit, lumea se învârte într-o centrifugă.

Cum ar fi să intrăm în rezonanță cu acest STOP al umanității și să ne acceptăm condiția, nu prin supunere, ci prin alegere și auto-observare? Cum ar fi să lăsăm lucrurile să fie și să ne raportăm la această perioadă ca la o perioadă de vindecare, un fel de „concediu medical” al planetei? S-a oprit tot, pentru a ni se da șansa să ne întoarcem la noi înșine, la ceea ce contează cu adevărat, la viață. Cum ar fi să nu mai amânăm în a ne trăi prezentul, așa cum e el? Cum ar fi să ne oprim din a aștepta ceva și, pur și simplu, să începem să fim, indiferent de condiții? Dacă este momentul să ne recalibrăm gândirea în legătură cu adevăratele noastre drepturi, pe care, cumva le-am ignorat, le-am luat la modul gratuit? Poate că este timpul să dăm noi interpretări „drepturilor inalienabile ale omului”, să mergem la sămânța semnificației lor, pe care fiecare dintre noi o poate găsi în el însuși… prin prezență, prin acceptare și meditație.