Dincolo de a fi PĂRINȚI rămânem un CUPLU

cuplu parinti

Copiii pot să fie și în cele mai multe cazuri chiar sunt un factor exterior care poate destrăma cuplul. Spun “exterior” pentru că mă refer la relația de cuplu dintre “proaspeții părinți” și nu la noua familie care s-a format. Noul stil de viață, oboseala, restabilirea priorităților, lipsa timpului liber, dedicarea totală a celor doi parteneri noului venit și multe alte aspecte care apar odată cu venirea copilului pe lume, contribuie la o distanțare emoțională pronunțată între parteneri.

Indiferent de gradul de maturitate (sau evoluție) al cuplului, elementele mai sus menționate sunt inevitabile și fiecare dintre parteneri răspunde la acestea conform propriului fel de a face față situației.

Apariția unui copil este o adevărată provocare pentru cei doi, întrucât scoate la suprafață toate temerile acestora în ceea ce privește stabilitatea și conștiența cuplului, cât și pe cele referitoare la aspectele ce țin de partea de parenting.

Ultimele 6 luni, de când a apărut fetița noastră, au reprezentat un test continuu pentru cuplul nostru, dar și pentru fiecare dintre noi, ca individ. Am constatat cu bucurie că am respectat listele făcute înainte ca micuța noastră să se nască, însă am întâmpinat multe alte noi provocări, la care nu ne-am așteptat și pentru care nu am fost pregătiți.

Cea mai mare provocare este oboseala fizică acumulată. Cu toată evoluția și conștiența noastră, după luni de zile de purtat bebele în brațe zi și noapte (menționăm că fetița noastră nu a acceptat din start niciun sistem de purtat), oboseala își spune cuvântul prin irascibilitate crescută, lipsă de răbdare unul față de celălalt și lipsa timpului petrecut împreună ca și cuplu. Comunicarea asertivă pare destul de forțată în ultima vreme, tocmai datorită lipsei de răbdare. Dar faptul că niciunul dintre noi nu ia lucrurile la modul personal ne salvează de multe conflicte. Știm amândoi că atunci când unul dintre noi izbucnește este pentru că irascibilitatea cauzată de oboseală este la cote maxime și încercăm pe cât posibil să fim înțelegători unul față de celălalt.

Felul în care ne gestionăm emoțiile în relația cu fetița noastră este o altă provocare. Suntem conștienți că forma de energie pe care o manifestăm este percepută imediat de cea mică, indiferent de felul în care ne comportăm. Așadar exercițiile de respirație sunt nelipsite, întrucât reprezintă cel mai scurt și mai eficient mod de a ne întoarce la noi, la liniște și pace. Ea are nevoie să se simtă iubită și acceptată, mai ales atunci când plânge cu forță, aparent “fără motiv”. Am înțeles târziu și greu că bebelușii chiar au nevoie să plângă din când în când…nu pentru că le este foame, nu pentru că le este sete sau somn sau din alte nevoi…ci pentru că efectiv au nevoie să plângă, să descarce toată informația acumulată. Pentru ei TOTUL este nou. Uneori se simt și ei supra-stimulați și încărcați. Este firesc să se descarce prin singura modalitate pe care o au la îndemână: plânsul. Și noi, ca adulți, se întâmplă să avem nevoia asta uneori, doar că în cazul nostru nu ni s-a permis prea mult să plângem copii fiind. Și atunci, în acele momente de descărcare nu putem decât să-i fim alături fetiței noastre, ținând-o în brațe, mângâind-o, permițându-i să plângă. Nu este ușor. Ni se întâmplă să plângem și noi odată cu ea, din neputință și frustrare sau pur și simplu din empatie. Și asta ne învață multe despre noi înșine.

La început, după primele 2-3 luni eram amândoi destul de panicați. Undeva, într-un colțișor ascuns al minții noastre ne bântuia pe amândoi întrebarea “Oare când se termină? Oare când vom fi din nou doar noi doi?”. Ne era teamă de răspuns, dar mai teamă ne era de faptul că am ajuns să gândim așa după numai 3 luni. Și ne-am învinovățit… Asta nu a făcut decât să complice lucrurile deja complicate. Dar apoi am luat o decizie care poate părea aberantă în orice alte condiții. Am decis să TRĂIM! Da…uitasem că în tot acest timp viața continuă să meargă mai departe. Ea nu așteaptă după noi să ne dezmeticim. Am trecut de acest impas prin ACCEPTARE: acceptarea că viața noastră nu va mai fi niciodată ca înainte de bebe, dar am înțeles că va fi mult mai bogată în experiențe, conștientizări și o mulțime de situații de pe urma cărora cu toții avem de câștigat. Am reluat ieșirile, participările la diferite evenimente, am început să călătorim, am mers chiar și cu cortul în munți… și toate acestea cu fetița în brațe. Am îndrăznit să trăim în continuare. Iar din acel moment am început să ne bucurăm cu adevărat de noua formulă și de această etapă din viața noastră.

Poate că momentan nu avem timp pentru noi doi, nici individual, nici ca și cuplu, dar ne-a ajutat foarte mult să acceptăm că prioritățile noastre pentru moment sunt altele. Asta nu înseamnă că nu profităm de fiecare moment în care rămânem singuri…când cea mică doarme…pentru a ne reconecta, poate printr-un somn în care ne cufundăm îmbrățișați, poate printr-un simplu gest de mângâiere…sau prin a face dragoste, dacă timpul și starea fizică ne permite. Căutăm conexiunea dintre noi și în momentele în care suntem ocupați cu cea mică… și o găsim de fiecare dată privindu-ne cu iubire în ochi unul pe celălalt. NOI suntem tot NOI. Și în această perioadă continuăm să fim o echipă. Și indiferent de furtunile prin care trecem uneori, iubirea ne face să ne amintim de NOI…

Photo: Ovi Pîrvu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s