Răspunsul la traumă

Într-o lume în care abuzul trece drept comportament firesc, oamenii devin confuzi cu privire la valorile societății în care trăiesc. Se confundă valori precum disciplina și educația cu agresivitatea și controlul, iar respectul se pierde printre nuanțele fricii. Copiii cresc fiindu-le teamă, sub presiunea țipetelor și amenințărilor exprimate chiar de persoanele care ar trebui să îi protejeze. Mai târziu, la maturitate, aceștia poartă cu sine valorile distorsionate ale unui respect care „se impune” și ale unei agresivități comportamentale și verbale ca semn al iubirii.

Învățarea abuzului începe de acasă, din felul în care părinții sau îngrijitorii se comportă cu copilul sau în prezența lui. Emoțiile la care este expus un copil provenind dintr-un mediu lipsit de armonie îi conturează acestuia caracterul și tiparul comportamental abuziv sau auto-distructiv. Unii copii se închid, refuzând să socializeze sau să își facă prieteni. Preferă să se ferească de orice alte persoane, deoarece din experiențele prin care au trecut au învățat că trebuie să se protejeze mai mult[1]. Orice creare a conexiunii cu o altă persoană reprezintă în percepția acestora un risc de a se expune unor noi tratamente abuzive. Alți copii procedează în mod opus: încearcă să iasă în evidență prin anumite comportamente sau servicii pe care le fac altor persoane.

Răspunsul la traumă reprezintă un răspuns învățat în copilărie ca reacție psihofiziologică la abuz și diferă în funcție de ce a experimentat și constatat copilul că trebuie să facă pentru a supraviețui. Copiii traumatizați în mod repetat în copilărie învață să supraviețuiască folosind exagerat una sau mai multe tipuri de răspunsuri comportamentale. Literatura de specialitate vorbește despre trei reacții principale: luptă, fugi sau îngheață.

Răspunsul de tip luptă sau fugi (fight-or-flight) a fost descris și definit pentru prima oară de Walter Bradford Cannon[2], fiziolog american, profesor și șeful departamentului de fiziologie de la Harvard Medical School. Acesta a arătat că organismul reacţionează la un factor perceput drept nociv, numit factor stresant (stresor), prin activarea sistemului simpatico-adrenergic. Răspunsul determinat de factorul nociv, care apare în prima fază, sub forma de “luptă sau fugi”, este declanşat de o stare specifică de încordare, care a fost numită de către savantul englez stare de alarmă. În astfel de situaţii de urgenţă, cum sunt frigul, efortul muscular, traumatismele, emoţiile puternice, etc., organismul eliberează o cantitate sporită de adrenalină, în scopul adaptării urgente la noua situaţie. Noţiunea de stres s-a încetăţenit, ceva mai târziu, prin contribuţia fiziologului canadian de origine austriacă Hans Selye, autorul unei teorii destul de elaborate asupra stresului[3], concepţie care este încă acceptată şi recunoscută. Teoria lui Selye se bazează pe principiile lui Cannon, însă apar importante completări. Faţă de predecesorul său, Selye consideră stresul a fi, în primul rând, un factor care trezeşte un proces adaptativ sau chiar un sindrom general de adaptare (“General Adaptation Syndrome”), nu un răspuns de opoziţie (contraşoc) la o presiune (şoc) exterioară.

Așadar, reacția de tip luptă sau fugi este un răspuns automat la amenințare și pericol la toate ființele. Oamenii care au ca reacție modul „luptă” sunt persoane care răspund agresiv la pericol. Acestea vor ataca atunci când se simt atacate și vor ține piept agresorului. O constatare personală (fără susținerea unor studii științifice) în acest sens, în urma lucrului cu persoanele în cabinet, constă în faptul că acest tip de persoane tind ca, pe timp de stres, să ia în greutate. Acestea aleg să rămână în conflict și să-i facă față, prin urmare pun masă musculară sau grăsime ca formă de „armură” sau protecție. Prin comparație, persoanele care au ca reacție răspunsul „fugi”, slăbesc sau scad în masă musculară sau grăsime pe timp de stres, deoarece vor să „se facă mici, nevăzute”. Acestea își doresc să fugă din calea pericolului.

Spre deosebire de răspunsurile luptă sau fugi, care se manifestă printr-o accelerare a ritmului cardiac, răspunsul freeze („îngheață”) reprezintă o inhibiție comportamentală însoțită de o decelerare a ritmului cardiac[4]. În cazul acestui tip de răspuns, persoana realizează că opoziția, lupta sau fuga sunt inutile[5] și atunci rămâne pe loc, alunecând într-o stare de paralizie emoțională și chiar fizică în multe cazuri. De aici iau naștere tulburările de tip disociativ, întrucât persoana pare să se rupă de realitate, ascunzându-se în interior, într-o lume imaginară sau este, pur și simplu, „desprinsă de sine”.

Terapeutul Pete Walker[6] vorbește despre un al patrulea răspuns la traumă: fawn, care înseamnă „a se linguși”. Acesta propune, astfel, Modelul 4F al tipurilor de răspuns la traumă: Fight – Flight – Freeze – Fawn. Persoanele care răspund la traumă prin lingușire sunt persoane care încearcă să-i facă pe plac agresorului, astfel încât să evite un nou atac. Acestea sunt persoanele care își dezvoltă personalitatea de tip codependent. Comportamentul acestora va fi cel de „pleaser-i”. Cu alte cuvinte, sclavi sau servitori. De asemenea, în caz de abuz, aceste persoane sunt predispuse să dezvolte sindromul Stockholm.

Teoria lui Pete Walker[7] este destul de complexă, deoarece prezintă și tipurile și tulburările de personalitate asociate fiecărui tip de răspuns, precum și tipurile de atașament dezvoltate.

Fight/Luptă Flight/Fugă Freeze/Îngheț Fawn/Lingușeală
Narcisist Obsesiv-Compulsiv Disociat Codependent
Poate dezvolta sociopatie Poate dezvolta diferite dependențe, anxietate, panică Poate dezvolta schizofrenie, tulburări disociative, depresie Poate dezvolta sindromul de „preș”, servitor, salvator
Obsedat de control Panicat, îngrijorat frecvent, negativist Se ascunde frecvent în spatele măștilor Nu știe cine este – pierderea sinelui
Ataşamentul de tip respingere-evitare Ataşamentul anxios-preocupat Ataşamentul temător-evitant Ataşamentul temător-securizant

Este important de precizat că oamenii nu se încadrează doar într-una sau alta dintre aceste categorii, ci au din fiecare câte ceva. A eticheta o persoană ca fiind strict într-un anumit fel restricționează potențialul de vindecare și evoluție. Din acest motiv este indicat să observăm toate aspectele ființei, de la comportament la emoții, cuvinte, reacții.

[1] Crockenberg, S. C., Leerkes, E. M., & Lekka, S. K. (2007). Pathways from marital aggression to infant emotion regulation: The development of withdrawal in infancy. Infant Behavior and Development, 30, 97-113.

[2] W. B. Cannon Bodily Changes in Pain, Hunger, Fear and Rage: An Account of Recent Researches into the Function of Emotional Excitement, Appleton, New York, 1915

[3] Selye H. The Stress of Life. New York: McGraw-Hill Book Company; 1956.

[4] Roelofs K. Freeze for action: neurobiological mechanisms in animal and human freezing. Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences. 2017;372(1718):20160206. doi:10.1098/rstb.2016.0206.

[5] Hagenaars MA, Oitzl M, Roelofs K. 2014. Updating freeze: aligning animal and human research. Neurosci. Biobehav. Rev. 47, 165–176

[6] Walker, P. (2013), C-PTSD: From surviving to thriving: A guide and Map for Recovery from Childhood Trauma

[7] The 4Fs: A Trauma Typology in Complex PTSD By Pete Walker – http://pete-walker.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.