Partenerul tău nu îți datorează nimic…

Trăim adesea cu impresia că anumite lucruri pur și simplu „ni se cuvin”. În special în relații suntem obișnuiți să ne bombardăm între noi cu diferite așteptări. Ne plângem de partener că nu face un anumit lucru sau că felul în care procedează este diferit de al nostru. Ne doare când celălalt uită de ziua noastră sau nu se arată la fel de implicat în relație precum suntem noi. Ne plângem că partenerul ne lasă să ne ocupăm singuri de treburile casnice sau că nu face lucruri în locul nostru. Ne supărăm atunci când celălalt gândește și simte diferit de noi. Oricât de firești ar părea anumite așteptări, acestea nu își au locul în relații. De ce? Pentru că adevărul este că noi nu ne datorăm nimic unii altora. Iar acolo unde apar așteptări, dispare recunoștința pentru ceea ce este…

Partenerul meu nu îmi este dator să îmi fie fidel. Este alegerea lui. Iar dacă alege să mă înșele, eu pot alege să plec sau să rămân. Pur și simplu nu îmi datorează aceste lucru, așa cum nici eu nu i-l datorez. Dar pot aprecia și pot fi recunoscătoare pentru faptul că alege să îmi fie fidel.

Partenerul meu nu îmi datorează să petreacă timp cu mine. Este, din nou, alegerea lui dacă o face sau nu, așa cum este alegerea mea dacă îmi convin sau nu situațiile de acest gen. Dar îmi pot manifesta recunoștința pentru timpul petrecut împreună.

Partenerul meu nu îmi este dator să spele vasele doar pentru că eu am gătit, cum nu îi sunt nici eu datoare să îi calc cămășile doar pentru că sunt casnică. În toate exemplele date, este vorba despre alegeri, pe care fiecare dintre noi le face clipă de clipă, nu despre datorii.

Trăind mereu cu această impresie că celălalt ne este dator cu ceva, tindem să ne creăm așteptări, să punem presiune pe celălalt și pe noi înșine. Iar așteptările aduc, de cele mai multe ori, dezamăgiri. Uităm să apreciem munca pe care celălalt o depune în favoarea noastră sau darurile pe care acesta ni le face, doar pentru că avem impresia că suntem îndreptățiți să beneficiem de toate aceste lucruri. Ne pierdem recunoștința pentru el și pentru tot ce aduce pozitiv în viața noastră, iar treptat, ne pierdem recunoștința pentru însăși viața. Pentru că, nu-i așa, ni se cuvin toate?

Avem convingerea că dacă noi procedăm într-un anumit fel și celălalt ar trebui să facă aidoma nouă. Ne așteptăm ca atunci când îl respectăm pe om, să ne respecte și el înapoi. Sau, când oferim gesturi de tandrețe, considerăm ca fiind firesc să le primim înapoi. Așteptăm din partea celuilalt expresii precum te rog, mulțumesc, îmi pare rău etc. Așteptăm aparenta normalitate… Dar, dacă această normalitatea, de fapt, nu există? Dacă normalitate ar însemna să accepți că celălalt este diferit de tine, că are trăirile lui interioare, că are visuri și dorințe proprii, diferite de ale tale? Dacă normalitatea ar fi să nu mai aștepți nimic din partea celuilalt, mutându-ți atenția asupra a tot ceea ce îți oferă, așa cum oferă el? Dacă normalitatea ar fi recunoștința și nu așteptarea? Dacă normalitatea ar însemna acceptarea celuilalt exact așa cum e, neforțându-l să-și pună măști doar pentru a te mulțumi pe tine?

Nu, partenerul nu ne datorează nimic. Nu ne datorează nici să ne rămână alături, nici să ne iubească, nici să facă dragoste cu noi, nici să fie sinceri, nici să aibă grijă de noi. Și nici noi nu îi datorăm aceste lucruri. De cele mai multe ori, nefericirea se așază în relații tocmai datorită acestor așteptări.

Confundăm iubirea cu datoria. Ne iluzionăm că dacă celălalt face lucrurile pe care ne așteptăm de la el să le facă, înseamnă că ne iubește. În loc să luăm drept dovadă de iubire gesturile autentice de tandrețe pe care ni le oferă, privirea plină de dorință sau zâmbetul complice schițat cu anumite ocazii, ne pierdem în durerea unui abandon fals pe care o simțim în urma refuzului partenerului de a-și îndeplini anumite obligații față de noi.

Pe măsură ce devenim tot mai prinși în contorizarea dezamăgirilor provocate, cică, de celălalt, nu îl pierdem doar pe el și relația noastră, ci ne pierdem chiar pe noi înșine. Încetăm să mai fim noi cei care acționează. Încetăm să mai oferim. Încetăm să mai fim conștienți de cine suntem noi cu adevărat. Îl împovărăm pe celălalt cu responsabilitatea fericirii noastre, așteptând ca el să găsească mijloace pentru ca noi să devenim mulțumiți. Ne pierdem încrederea în el, considerând că nu este suficient de bun pentru noi. Sau ne pierdem încrederea în noi înșine, crezând că nu merităm să avem parte de toate acele lucruri pe care le așteptăm din partea celuilalt.

Prin toate așteptările pe care le avem de la celălalt, ne creăm o lume falsă, în care uităm să mai trăim. Uităm să ne bucurăm de viață și încetăm să mai vedem frumusețea ei. Această lume e plină de durerea dezamăgirii și de disconfortul nemulțumirii permanente.

Dacă am avea capacitatea să schimbăm lentilele prin care ne privim relația de cuplu cu unele ale recunoștinței, am deveni probabil mai realiști în privința situației relației noastre. S-ar putea să constatăm că poate partenerul nostru face mai chiar mai mult decât ne așteptam sau, dimpotrivă, că poate nu prea sunt lucruri pentru care să fim recunoscători în relația actuală. În loc să ne plângem de toate lucrurile pe care celălalt le face sau nu le face, am deveni mai conștienți de propria noastră situație, de propriile stări interioare. De pildă, degeaba aștepți respect din partea unui bărbat care te lovește. Dacă, în loc să te plângi de acțiunile lui, ți-ai muta atenția asupra respectului tău față de tine, ai ști când să pleci și ai avea puterea și resursele s-o faci. Dacă aștepți fidelitate din partea unui partener care te înșală, prin lipsa de acceptare a realității ajungi să-ți fii tu infidel(ă) ție. Trăim stările pe care ni le creăm singuri.

Așa cum spuneam, partenerul nu îți datorează nimic. Iar odată ce te vei elibera de convingerea că acesta are vreo obligație față de tine, vei începe să trăiești cu adevărat, să-l vezi pe el așa cum e și să te vezi pe tine. Nu vei mai simți nevoia să controlezi, să manipulezi sau să șantajezi. Nu vei mai simți disperarea de nu te putea bucura de nimic. Nu vei mai trăi starea de luptă și angoasă. Vei fi liber(ă)! Îți vei clarifica ce fel de relație ai și te vei putea bucura de ea. Vei înceta să trăiești în minciună și nefericire, știind că singura datorie a omului este față de sine însuși: de a fi exact așa cum este, de a simți exact așa cum simte. Prin asta își va oferi șansa de a fi iubit și apreciat pentru ceea ce este.

Fiecare dintre noi este responsabil de propriile dorințe, precum și de propriile stări interioare. Suntem singurii responsabili de fericirea noastră. În momentul în care o legăm de orice factor exterior, riscăm să o pierdem.

Așadar, partenerul nu ne datorează nimic… și nici noi lui! Să ne bucurăm, pur și simplu, de ceea ce este. Sau, după caz, să plecăm, dacă ceea ce este nu ne bucură. Dar, orice ar fi, să decidem să devenim liberi, renunțând la așteptările care nu ne onorează și nu ne servesc decât cu dezamăgiri. Să ne trăim fiecare propriile vieți, permițându-le și celor din jur să și le trăiască pe ale lor. Și dacă se întâmplă să ne bucurăm împreună de viață, să o facem prin recunoștință!

 

 

Featured photo – “Free Bird” Fine Art Print by cristi b.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.