La baza unei relații, de orice fel ar fi ea, stă felul în care individul se percepe pe sine. Imaginea pe care acesta o are despre sine influențează modul în care evoluează relația.
O persoană lipsită de încredere în sine va începe să manifeste sentimente de neîncredere față de partener, față de iubirea pe care acesta i-o împărtășește. O astfel de persoană nu simte că merită să fie iubită, prin urmare se va îndoi de autenticitea mărturiilor partenerului său cu privire la dragostea pe care acesta o simte față de ea. În urma acestei îndoieli, apar și sentimentele de invidie și gelozie, triggeri importanți ai toxicității într-o relație.
Se vorbește frecvent în cărți și articole de dezvoltare personală despre importanța iubirii de sine. Însă acest concept poate fi înțeles abia în momentul în care este trăit. Până atunci, ca orice alte asemenea concepte, rămâne un clișeu neînțeles, confundat adesea cu egoismul nesănătos sau lipsa de empatie față de cei apropiați.
Iubirea de sine sănătoasă urmărește înțelegerea de sine, cunoașterea și acceptarea de sine, respectul față de sine și implicit, respectul față de ceilalți. Nu mă pot lăsa iubit(ă) de altcineva, dacă eu însămi nu înțeleg motivele pentru care o altă persoană m-ar putea iubi.
În ceea ce privește recunoașterea propriilor calități, un exercițiu eficient în acest sens este acela prin care încep să observ ce anume mă atrage la ceilalți. Omul nu poate REcunoaște decât ceea ce cunoaște deja. Așadar, vedem mai ușor propriile calități prin felul în care acestea se reflectă în ceilalți, după principiul Te văd cum sunt, nu cum ești. De pildă, dacă un om ar fi pus în fața altor 12 oameni, fiecare din ceilalți 12 ar vedea altceva la el. Chiar și admirațiile pe care le manifestăm față de unii ori față de alții, demască propriile calități. Suntem atrași de ceea ce cunoaștem.
A ne recunoaște și asuma propriile calități contribuie la dezvoltarea unei iubiri de sine justificate și sănătoase.
În lipsa clarității cu privire la aspectele noastre luminoase sau, mai rău, având mereu o părere negativă despre sine, în fața iubirii partenerului se poate naște sentimentul de impostor și automat vinovăția. Apoi, treptat, se instalează și paranoia. Cum te-ar putea iubi cineva dacă tu însuți nu te vezi vrednic de iubire? Prin urmare, „sigur te minte, sigur te va părăsi, sigur te va înșela cu prima ocazie”. O persoană care nu se poate iubi pe sine și care, așadar, nu crede că poate fi iubită de altcineva, va pune și mai multă presiune pe partenerul său în a-i demonsta iubirea. Îl va expune la teste, se va îndoi, va exagera cu o mulțime de lucruri, va căuta mereu indicii că partenerul o înșală sau că o minte. Și uite așa apare controlul și posesivitatea, prin care omul se auto-iluzionează că celălalt îi aparține. Astfel, în loc să se bucure de a fi cea mai bună opțiune/alegere a partenerului său, în loc să rămână cu atenția asupra propriei evoluții ori asupra grijii față de sine, persoana își concentrează întreaga energie pe a-și supraveghea partenerul, pe a-l verifica și limita – definiția clară a unei relații total disfuncționale și nesatisfăcătoare.
Dacă nu are de a face cu un narcisist, gaslighter ori mincinos patologic, o persoană ar trebui să îi dea partenerului său votul de încredere din start și să se descopere pe sine prin iubirea pe care partenerul său o manifestă.
Am scris mai demult (pe vremea când inspirația îmi curgea altfel) niște articole pe care te invit să le (re)citești:
Pentru a ne crea relații armonioase cu ceilalți este esențial să creăm o relație armonioasă cu noi înșine. Felul în care ne comportăm cu noi, gândim și vorbim despre noi este manualul pe care îl oferim celorlalți despre cum merităm să fim tratați. Dacă nu ai o relație funcțională cu tine însuți, bazată pe iubire și respect de sine, este foarte puțin probabil să îți poți construi relații armonioase în exterior.
Jurnal de cuplu 