E timpul să ne amintim de noi. De nevoile și visele noastre. De așteptările cu care am pornit la drum în călătoria vieții. De ușurința cu care îi investim pe alții cu putere ca să ne împlinească visele și nevoile. De ce? Poate pentru că așa ne este mai simplu? Ori, poate, pentru că nu suntem suficient de siguri în forțele proprii că am reuși și singuri?

Așa că, azi, vreau să mă opresc asupra unui aspect care revine cu ciclicitate în temele cu care interacționez în problemele de viață pe care le întâlnesc în relațiile mele sau la cabinet.
De data asta, despre promisiunile auzite și lăsate să intre în sufletul nostru. E vorba de acele promisiuni care se amprentează rapid în cele mai profunde straturi ale ființei noastre, acolo unde se află dorința de a trăi fericiți în viață și, evident, în cuplu. Iar atunci când suntem trădați, peste noi cade cerul, ne simțim mici și devalorizați, derutați și cu încrederea în sine profund alterată.

Doar că… în viață nu primim nicio garanție, așa că multe dezamăgiri apar atunci când luăm promisiunile celuilalt ca pe o garanție de durată, un parteneriat care ne face să ne simțim pe un teritoriu stabil, călători, aliați într-o lume cu multe posibilități pentru a trăi și a împărtăși bucuria și durerea… o viață întreagă!

Astfel, provocarea devine: ce să mai cred atunci când mi se face o promisiune, de genul: ”Mi-a promis că vrea o relație stabilă și de durată în timp ce se uita în ochii mei”. ”Mi-a spus că mă iubește așa cum n-a mai iubit pe nimeni, că sunt persoana cu care vrea să trăiască de acum încolo” etc. Știți ce e culmea și greu de acceptat pentru cei trădați de asemenea promisiuni? (remarcați că nu mă refer la persoane, ci la promisiunile auzite). Că atunci când au fost făcute ele, promisiunile, persoana chiar a crezut în ele. Și știți cum? Cu aceeași patimă și credință cu care a zis-o, poate chiar mai mult, cu dorința, inconștientă, că de data asta chiar așa e și nu se mai înșală…

Într-una din aceste discuții mi-a trecut prin minte cum ar fi dacă am da credit acelei persoane, care ne-a dat viața peste cap, că a fost cât se poate de cinstită când ne-a făcut promisiunea? Că și ea e într-o continuă căutare de a-și împlini dorințele și nevoile și că, partea grea de acceptat, se pare că nu suntem noi suficienți pentru ea ori cei cu care să se simtă împlinită?… Cum ar fi dacă ne-am pune mai des în pantofii celuilalt ca să-i înțelegem visele, nevoile, zbaterile și căutările?…

Și-acum întrebarea: ”Ok, atunci, eu ce fac, în ce să mai cred, în cine să mai investesc încredere?…”
Eu zic să credem în noi. Mereu ne întoarcem la noi. Pentru că de aici începe munca, asta e… Și să mai credem în momente, în experiențe, în întâlniri și în stările pe care le avem în aceste întâlniri. Să fim atenți și recunoscători pentru ceea ce am împărtășit la un moment dat cu ceilalți, să știm ce sens am adus și am luat din fiecare relație ca să putem merge îmbogățiți mai departe. Iar dacă mă veți întreba despre atașament și ce facem cu el, cu aceste trăiri profunde care curg din noi ca într-un flux al conexiunii în căutarea sensului vieții, ei bine, pentru mine, viața în sine e o întâlnire. O întâlnire magică, din care mă străduiesc să iau ce e mai bun și să dau ce e mai bun în cei cu care mă intersectez. Uneori o fac cu umor sau cu blândețe, alteori cu recunoștință, uneori empatică și generoasă, alteori aprigă și justițiară, după cum cred că și voi vă recunoașteți.

Ce fac? Mă las să mă trăiesc și să mă descopăr în multe și diverse forme. Și mă privesc cu curiozitate ca și cum aș fi un permanent explorator de noi teritorii interioare. Și fiecare teritoriu pe care îl descopăr îmi aduce noi sensuri ale devenirii mele și a vieții pe care o trăiesc. Mă împuternicește, mă flexibilizează și-mi dă valoare. Iar atunci când sunt conectată la asta, totul devine o aventură care mă lasă să tratez cu înțelegere și compasiune și rănile, și trădările și neînțelegerile suferite pentru că recunosc că și eu am rănit, n-am înțeles și am judecat. Pe mulți.
Va urma…