Multe lecții avem ocazia să învățăm acum. Dar poate cea mai importantă lecție pentru noi, părinții, este aceea de a petrece timp de calitate cu copiii noștri. Or asta chiar pare o lecție grea de tot, întrucât am fost obișnuiți să petrecem enorm de mult timp muncind, lăsând educatorii, bunicii or bonele să ne crească proprii copii. Acum nu mai putem fugi de această responsabilitate. Nu ne mai putem refugia în muncă pe motivul că trebuie să facem bani, nu ne mai putem umple agendele cu programări sau alte chestii „de oameni mari”. Acum ne întoarcem către ei, oamenii noștri mici, care ne-au așteptat cu atâta dor. Și abia acum, văzându-i cât de fericiți sunt copiii că ne au alături 24 din 24, putem vedea cât de importantă este pentru ei, de fapt, prezența noastră. Știam asta, la nivel mental, însă câti am simțit-o cu adevărat? Abia acum acel mesaj de la TV – „Pentru sănătatea emoțională a copilului dumneavoastră, petreceți cât mai mult timp cu el” – capătă cu adevărat sens. Acum nu mai avem nicio scuză. Acum timpul petrecut cu copilul nostru a devenit realitate.

Mulți părinți sunt testați în această perioadă. Nu am curajul să spun că toți, întrucât aș generaliza. Iar eu, personal, cunosc cazuri de mămici pentru care această perioadă de 24 din 24 cu copilul, nu este o noutate. Însă acest articol este pentru acei părinți care, ca noi, percep această perioadă ca fiind o reală provocare. Este pentru acei părinți care, ca noi, se simt oarecum depășiți și sunt convinși că greșesc în fiecare lucru pe care îl fac: se simt vinovați că nu le pot da 100% atenție copiilor, că poate nu au suficientă răbdare, că poate nu găsesc suficient de multe activități pentru copii, că le permit copiilor să stea la laptop sau să se joace pe telefon, că se lasă stresați de toate celelalte sarcini pe care le mai au de făcut prin casă ori pentru job. Este pentru acei părinți care, deși lucrează în continuare de acasă, sunt total dezorientați de noul stil de viață, iar oboseala începe să își spună cuvântul.

Dragi părinți, sunteți perfecți! Iar în ochii copiilor voștri, sunteți cei mai buni părinți din lume. Pentru ei contează prezența voastră. Vă solicită când aveți alte lucruri de făcut, pentru că în acest mod au învățat să recreeze conexiunea cu voi. Mulți copii au crescut cu teama de respingere și abandon, pentru că părinții, având un loc de muncă și alte responsabilități, obișnuiau să fie plecați mai mult de jumătate de zi. Acum copiii vă au aproape… non-stop. Și asta îi face extrem de fericiți. Când vă văd ocupându-vă cu alte lucruri (treburi prin casă în care nu sunt implicați și ei, lucrul în birou cu o ușă închisă care vă desparte, statul pe telefon sau la laptop), copiii vă testează. Verifică dacă nu uitați, din nou, de ei.

Dacă o observ pe cea mică a noastră, care, până acum câteva săptămâni obișnuia să facă o grămadă de tantrumuri din te-miri-ce, văd că este mult mai liniștită. La fel de solicitantă, dar mai liniștită. Iar această liniște i-o aduce prezența noastră și atenția pe care, în sfârșit, i-o acordăm din plin. Trebuie să recunosc că ne-a speriat la început situația. Băieții cei mari aveau o grămadă de teme de făcut, cea mică era tot timpul pe noi, cerând și cerând, la nesfârșit, implicarea noastră totală, nu doar fizică. Și credeam că nu vom face față. Iată-ne acum, după mai bine de două săptămâni de izolare, că lucrurile au intrat într-un firesc atât de frumos, în care noi ne-am liniștit, iar ei, copiii, sunt mai liniștiți ca niciodată.

Azi îmi VĂD copiii. Real, cu prezență, în mod relaxat… fără să fiu pe fugă, fără să am undeva de mers, fără să îmi fie teamă, fără să mă simt vinovată. Azi îi văd așa cum, numai oprind timpul pe loc, aș fi putut-o face. Am lăsat lucrurile să vină și le-am lăsat să fie. Am acceptat că nimic nu va mai fi la fel. Am acceptat că orice vom face de acum înainte, vom face cu întreruperi, cu o amânare constantă a altor sarcini, pentru că, oricât de educați ar fi, copiii vor intra peste noi, vor continua să verifice dacă suntem aici, vor continua să caute conexiunea cu noi. Așa că ne vor întrerupe constant și des. Mă refer aici, în principal, la copiii mici și preșcolari. Acceptarea și adaptarea la această situație a făcut ca frustrarea să se diminueze, iar noi să le putem răspunde copiilor ori de câte ori ne cer atenția. Da, ne pierdem concentrarea în permanență, mergem dintr-o cameră în alta fără să mai știm motivul inițial pentru care am ajuns acolo, nu avem timp să citim (pentru noi) și chiar dacă am face-o, nu cred că am reține ceva. Putem, în schimb, să vă spunem povești, că pe alea apucăm să le citim, iar copiii chiar ne susțin să le învățăm pe de rost pe unele. Timpul pentru noi, așa cum îl percepeam înainte, nu mai există. Însă am descoperit că avem deschiderea să ni-l creăm, în ciuda aparentelor obstacole. Există timp… pentru toate!

Am fost nevoiți să descoperim activități noi, pe care să le putem face împreună cu copiii. Yoga este un sport care pe copii efectiv îi încântă. Se amuză maxim de noi, iar umorul este esențial în această perioadă. Prostiți-vă, împiedicați-vă, greșiți. E atât de amuzant pentru copii! În timp, devine amuzant și pentru voi. Am mai fost nevoiți să acceptăm că, oricât de nepotrivit ar fi și contrar tuturor teoriilor din parenting-ul zilelor noastre, există momente în care jocul pe telefon sau desenele pe laptop sunt chiar esențiale pentru sănătatea mentală a părinților. Nu, sub nicio formă nu îi uităm acolo pe copii! Dar le permitem poate puțin mai mult decât o făceam înainte. Am descoperit că dacă le oferim copiilor atenție exact în momentul în care o cer, nu pierdem nimic (concentrarea oricum e pierdută). Iar copiii sunt mai liniștiți și împăcați și nu ne mai prelungim agonia prin declanșarea unui tantrum care poate fi, astfel, evitat. Învățăm, în sfârșit, să ne raportăm cu adevărat, la nevoile lor. Și oferindu-le atenția de care au nevoie atunci când o solicită, observăm că și ei sunt mai relaxați, nu mai sunt atât de insistenți (în sensul termenului englezesc „needy”) și învață să ne acorde și ei spațiu. Încep să aibă certitudinea că suntem aici pentru ei, iar asta le creează o stare de singuranță care le permite să găsească activități pe care să le facă și singuri, fără a verifica disponibilitatea și prezența noastră chiar în fiecare moment.

Poate că toată nebunia care se întâmplă acum în lume era exact momentul de respiro, de care nu numai planeta noastră avea nevoie, ci chiar noi, părinții, oamenii ocupați, stresați continuu, mereu pe fugă, mereu în întârziere, niciodată la timp, absenți inconștient din viața copiilor noștri, din jocul lor, din lumea lor imaginativă, plină de simboluri, elemente noi și viață. Poate că acum beneficiem de cel mai important dar pe care îl poate primi un părinte: darul de a se putea bucura cu adevărat de proprii copii. Și nici măcar nu știam că ne lipsea asta… Să facem ce putem mai bine cu această șansă ce ni s-a dat. Copiii noștri vor avea numai de câștigat dacă intrăm în joc.

Imagine preluată de pe mindful.org